Oameni mici cand au fost mari - partea a treia

Un alt exemplu din memorialistica contemporană ne oferă un fost colaborator al lui Ion Lupu, recomandat călduros de către acesta ca „un om harnic, bun organizator”, etc. Într-adevar, el este cel care, de fapt, s-a ocupat în mod concret de revista ASTRA şi se numeşte Daniel Dragan. Ion Lupu este puţin răutăcios evidenţiind doar calităţile lui organizatorice, fără să scoată un cuvânt despre opera sa literară, deşi Daniel Dragan a scris suficiente cărţi, poate chiar prea multe. Nu i-o putem lua în nume de rău. Face parte din categoria celor puţini ce puteau să publice cărţi, iar el a profitat. Bravo lui! Pe de altă parte, nici Daniel Dragan nu se lasă mai prejos şi, în cartea sa „Apel la memorie”, vorbeşte despre funcţiile deţinute de Ion Lupu, prea multe pentru ca să mai aibă timp şi de revistă, ceea ce este perfect adevărat. Contribuţia sa la revistă este sintetizată în următoarele două fraze: „Ion Lupu reuşea să citească aproape tot ce apărea în ASTRA. Experienţa sa politică ne-a ferit de excesele care ar fi periclitat existenţa revistei.” (Pagina 22) À bon entendeur salut!
Fraza pentru care Daniel Drăgan merită toată lauda o găsim la pagina 13. Vorbind despre Petre Sălcudeanu, „revenit cu studii moscovite, prieten cu Ion Iliescu, şi numit secretar al Filialei Uniunii Scriitorilor, … , nu a reuşit să-şi pună în slujba colegilor braşoveni şi a literaturii române capitalul politic dobândit printre ruşi”. Este o adevarată profesiune de credinţă. Da, aşa ar fi trebuit să facă orice om onest în împrejurările date. Şi totusi, au făcut-o atât de puţini... Dacă Daniel Dragan a scris-o, înseamnă că a gândit-o şi – din când în când – poate că a şi aplicat-o sau cel puţin şi-a propus s-o facă. Pentru aceasta, el nu corespunde titlului, în sensul că nu este un om mic, ci – dimpotrivă – este chiar un om mare, cel puţin după opinia mea şi în ciuda numeroaselor argumente opuse.
Unele argumente ţin de devenirea sa, pe care încearcă să ne-o povestească, din păcate fără succes. Venit în Braşov la 16 ani, deci fără studii, „cu o monedă de 25 de bani şi o valiză de carton” în care avea o cămaşă şi o carte (Aşa s-a călit oţelul de Ostrovschi), nu se osteneşte să-şi temine studiile, dar reuşeşte după doar câtiva ani să aibă dialoguri cu primul secretar al Comitetului judeţean de Partid, este numit secretar al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, iar primele şedinţe ale colectivului de redacţie/cenzură ale revistei ASTRA au loc în apartamentul său din Piaţa Teatrului 2 (pagina 21), adică în buricul centrului oraşului, acolo unde nici un intelectual autentic n-a primit locuiţă nici până în zilele noastre. Şi totul cică ar fi pornit de la o poezie proletcultistă, plină de greşeli cum singur recunoaşte, dar publicată ca atare, pentru că „suna foarte autentic-muncitoreşte. Personal, nu simţeam nevoia unei asemenea justificări. Mulţi au fost atunci luaţi de val, iar astăzi nu mai sunt deloc curios să aflu detaliile parvenirii lor, deşi pentru pedagogia eticei ar fi folositor. Întrebarea mai acută este ce au făcut după aceea. Deşi este de presupus că drumul său a fost presărat şi în continuare cu suficiente erori, în general, cred despre Daniel Dragan că – cel putin la ASTRA - s-a străduit să scoată o revistă bună, ceea ce nu poate fi decât lăudabil. Cât despre începutul activităţii lui, mai bine o lăsa baltă, dacă tot n-a reuşit să fie pe deplin sincer. Mult mai interesant mi se par a fi eventualele sale amintiri ca persoană matură, dar şi aici cu condiţia sincerităţii, fără de care nu putem vorbi despre memorialistică.
Ar trebui acum să dau şi un exemplu de altă natură. Cum nu-l găsesc prin apropiere – dovadă că sinceritatea este rara avis in terris, am ajuns la Silviu Brucan. Oricât ar părea de ciudat, autobiografia sa, relatată în Generaţia irosită, este foarte bună. Evident, lăudorăşenia cu rolul jucat de el şi inteligenţa sa fenomenală, pe alocuri enervante, se cer trecute cu vederea, ceea ce nici nu este foarte greu pentru noi cei învăţaţi să citim printre rânduri. Cum însă biografia lui Silviu Brucan se confundă uneori cu istoria României, lectura chiar merită. Cheia succesului este tocmai sinceritatea. Da, Silviu Brucan îşi recunoaşte o parte din greşeli şi consideră chiar firesc ca un om să-şi schimbe opiniile de-a lungul vieţii. Petre Ţuţea spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga, înseamnă că n-are inimă, dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Petre Ţuţea a fost renumit pentru exprimări dure. Dacă însă înlocuim termenul cu , obţinem o afirmaţie cât se poate de corectă. Cum Silviu Brucan n-a fost nici cretin şi nici ignorant, şi-a schimbat mentalitatea nu numai odată, ci chiar de mai multe ori. Asta nu înseamnă că a devenit vreodată perfect, pentru că la o pasiune atât de mare (pentru marxism) şi remanenţa este pe măsură. Oricum, Silviu Brucan se situează la polul opus faţă de Ion Lupu, pe care „ştiinţele” sociale marxist-leniniste nu l-au ajutat să-şi modifice mentalitatea, astfel că tot ce a încercat el să facă a fost să se „dea cu regimul”, crezând că şi asta este o ştiinţă. O fi, dar nu ţine mult şi la momentul adevărului scorul devine brusc nefavorabil. Cât despre Marx, el a fost un evreu smecher, care a vrut s-o facă pe profetul. Trăind în perioada avântului industrial, dar şi al democraţiei, a apreciat că proleteriatul va fi clasa majoritară, deci va forma cel mai puternic partid şi a profeţit ceea ce lui i se părea a fi inevitabil. Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie el cel care realizează ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului” – o struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit, iar din struţ a rămas doar fundul ieşind din nisip şi la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Ceea ce îmi doresc eu acum este ca numărul cărţilor bune de memorialistică din perioada comunistă să crească, pentru că numai asfel vom afla unde ne aflăm şi de unde putem pleca încotro vom dori. Cine crede că poate eluda punctul de start va face mari greşeli de strategie în alegerea şi parcurgerea drumului către ţinta aleasă, oricare ar fi ea.