Am început să obosesc tot mai
cenuşiu
alungit
ca o linie de creion furişându-se-n somnolente desene,
uneori cad din gânduri precum puii de cuc
izgoniţi din altare străine,
uite,
ieri cineva povestea despre
o nuntă a licuricilor,
fântână cu stele răsturnată prin drumuri de ciute,
povestitorul avea barba albă, vocea albă şi-o pipă
al cărei fum alb ne învelise ca-ntr-un cocon,
se înserase în cerneluri amărui,
grădina abia respira, să nu ne spulbere,
merii ne închinaseră genunchi de lemn moale şi fruct

Eu coborâsem cu picioarele rouă la nunta aceea -
seamănă cu moartea, mi-am zis,
dănţuitoare opalescenţă cu neputinţă de prins între degete
să o înveţi cu memoria pielii,
şi nici măcar nu am iubit destul,
s-a auzit un gând cu sunet de
vitraliu muşcând tăcerea granitului,
iată pentru a te iubi pe tine rogvaiv
primordiul timpului nu-i încolţit destul
şi am trăit prea multe zile din fâşii biciuinde
şi multe nopţi cu întunericul risipit în fire de tort

se înălţa fumul alb mirosind a fată-poiană,
clipele se topeau în nervuri de hortensii
“n-o să mai văd licuricii, într-o viaţă de om
ochiul pământului o singură dată pleoapa-şi ridică”
a spus povestitorul apoi, aşezând mâinile serii pe piept

merii
au foşnit rece,
paharele cu vin s-au lăsat purtate spre buze,
cuminecare.

În tălpile mele, sângerau toate drumurile
nestrăbătute
mâine…


copyright Adriana Lisandru