Nu prevăzusem că, dupa închiderea fabricii, autobuzele ce legaseră cândva oraşul “puternic industrializat” de siliştenii aflaţi la câţiva kilometri se răriseră într-atât. Pierdusem două ceasuri bune în gară, punând întrebări puţinilor navetişti morocănoşi, degeaba, nimeni nu ştia cum se poate ajunge în satul acela. Dormisem pe apucate iar oboseala făcea frigul tot mai pătrunzător. Becurile roşiatice de pe stâlpi mai licăreau încă, inutile puncte de suspensie între noapte şi zi. Lumea zăcea unduind într-o tăcere ca o apă stătută, subţiată de câte un claxon ori de câte un cuvânt singuratic prăvălite-n ea, redesenându-se apoi, concentric. Ghemuită în sala de aşteptare, aţipeam scurt, cu fruntea în palme, în vreme ce noţiunile de timp şi spaţiu cert îşi pierdeau consistenţa. Nu mai distingeam nesomnul de febră în zumzetul surd din timpane.
Apăi îs Dacii care merg acolo, domnişoară, nu-s taxiuri, pe la noi nu se există taxiuri. Da’ vă duc ei, dacă vă-ntelegeţi la preţ, cer mult, hoţii, îmi explică, alene, impiegatul de mişcare, un slăbănog întrupat parcă din pereţii tremurători ca o gelatină. Când încep să vină? accentul meu străin zgârie nepăsarea din jur, dimineaţa vătuită, privirea goală a femeii care s-a oprit din măturatul pardoselii şi se-ncovoaie sub o tuse uscată. Impiegatul nu-mi răspunde, se repede afară, culege câteva pietre de pe terasament şi le-aruncă, înjurând, într-un câine ivit de după vagoane. L-a atins, animalul chelălăie fugind, el râde înfundat si rămâne în dreptul usii, învârtind două pietre-n palmă ca pe nişte zaruri. Mă ridic şi eu, cu frigul gâlgâindu-mi în carne. Slăbănogul se răsuceşte spre mine, încet, un timp lung cât un câmp pustiu, până-i pot vedea chipul încreţit în rânjet. Îşi ţine ochiul drept închis. Cel stâng, verde sticlos, mă cerne pieziş, apoi întârzie scurmând o vreme norii îndesaţi deasupra plopilor. Îşi vâră trei degete sub gulerul vestonului, îşi scarpină gâtul, cască. Apăi mai aveţi de aşteptat vreun ceas jumate, până vine acceleratu’ de la Bacău, atunci apar maşinile, da’ vine ploaia acuş, zice el apăsând ultimele cuvinte cu ciudă, şi ochiul celălat i se deschide, într-o tresărire, mare şi lacom, în el se scurge gara, intră marfarul uitat pe linia a patra şi femeia cu tusea ei cu tot. Rămâne aşa câteva secunde, pe urmă oblonul pleoapei îi cade inert şi obrazul zvâcneşte spre tâmplă, trăgând după el colţul gurii. Gingia i se dezveleşte. Alb-vineţie. Ochiul lui drept e mai albastru decât haina mea albastră. Haina mea a prins mirosul de ouă clocite al personalului care m-a adus, lent ca-ntr-un coşmar, până aici. Izul acela mi se prelinge pe sub bluză, ţurţure înmuiat. Şi până atunci crezi mata că nu-i chip să ajung? Apăi domnişoară pe jos nu te poti duce cu bagaju’ aista că-i drumu’ la deal şi nu-mi pari învăţată. Da’ dacă-i grabă, trage mata o fugă până-n piaţă, că-i colo peste drum, şi-ntreabă de Florica lu’ Mihai, ea are căruţă şi-i din Silişteni, îi venită să aducă grâu de vânzare ş-apăi la ora asta cam l-o terminat , zi-i că te-o trimis Ion Ceacâru, noi suntem oleacă de neamuri. Da’ mata de-a cui eşti, din Silişteni? Îi răspund din mers, aud un “aha, apăi să fii sănătoasă” în urma mea şi, bâjbâind prin amintiri, nimeresc piaţa, tupilată printre blocurile amorţite-n coaja tencuielii lor zoioase. În culcuşul luminii de octombrie, oraşul lâncezeşte, caricatural, paralitic.
Florica nu venise, o fetişcană mă îndrumă spre un ins cărunt şi voinic. Bărbatul ei. Florica o rămas acasă că avem păpuşoi de dejghiocat, mă lămureşte nea Mihai, luându-mi geanta din mână şi aruncând-o-n căruţă, după ce-i spusesem a cui sunt, de ce-am venit, unde stau acum şi ce am de făcut la Silişteni. D’apăi îi bun, săracu’ moş Alisandru, îi bun că te-ai gândit să-i faci pomenirea, drăguţă, c-apăi el te-o crescut, el cu mătuşa Maria, eu te ştiu de când erai mititică da’ nu te-am mai cunoscut, mata erai la şcoală cu Veronica mea, acu’ ea-i la Bacău, lucrează felceră la un dispensar veterinar, o mai ştii mata pe fata mea? N-o mai ştiu, dar îngaim că-mi aduc aminte, oricum nea Mihai nu mă mai aude, chiuie şi biciul cade mustrător peste crupa cailor. Animalele-şi tremură scurt pielea şi-o pornesc la trap. O vreme, doar potcoavele lor pisează încremenirea locului, ca-ntru-un mojar enorm. Vine ploaia, zice el cu o resemnare incoloră, pişcând iarăşi spinarea iepei, diii, boala dracului, are-un picior beteag, suie greu la deal. Căruţa începe să se hurduce puternic, ieşim de pe drumul asfaltat şi-o luăm pe scurtătură, pe bolovănişul Lipovenilor. Lumea miroase a frunze arse şi-a brumă. Nea Mihai prinde poftă de vorbă. Îmi povesteşte despre bătrânii mei, despre ai lui, despre ploile neostoite care-au venit prea târziu, despre fabrica închisă şi despre “privaţii” noi din sat. Nume de care auzisem cândva, demult. Aici istoria se trăieste intens, între hotare înguste. Plecaţii devin fum ori statui. Şi mama matale, tot departe? mare păcat că s-o-nstrăinat aşa, d’apăi acuma de pe-aici tot mai multă lume se duce, drăguţă, care pe la oraş, care-n Italia, care pe unde-apucă. Mai rămânem noi, aiştia moşnegi, că ne-am învăţat cu munca şi cu ograda, ş-apăi trebuie să aibă nepoţii unde să vină, vara. Mata ai copii? N-am, nea Mihai. Eh, după cum le rânduieşte Dumnezeu la fiecare, drăguţă, io-te Veronica mea are trei, băieţi buni, cuminţi, cel mare acuş intră la liceu.




(va urma)



copyright Adriana Lisandru