În mijlocul încăperii, ligheanul de aluminiu îşi mijea prin lumina prăfoasă ochiul pe jumătate închis. Copii se strecurau pe vârfurile degetelor încercând să vadă ce clipocea în el de câteva zile, dar mama nu uita niciodată să-i împingă deoparte c-un cot duşmănos de câte ori se ridica de pe scaun şi-i prindea în drumul ei. Din când în când se oprea să răsufle, doar cât să-şi treacă mâna peste gânduri...drumul ei? Era golit pâna la capăt. Ajuns la os şi încă mai departe.

Din ligheanul acela veneau toate relele, de când apăruse i se ivise şi mamei un deget de tăcere pe buze, sigilând vorbele tuturor de cum trăgeau aerul în plămâni. Zilele se scurgeau încet, cu bărbia sprijinită în mâini si zidurile camerei încrustate-n ochi, ca într-un joc de-a baba oarba. Abia de răzbăteau până la ei nervurile glasurilor de afară şi foşnetul vreunei gărgăriţe intrate cine ştie cum între geam şi hârtia albastră de pergament.
Cel mai greu era noaptea, după ce zgomotul scrâşnit al ialei anunţa că au ramas singuri, ei aici, tot restul lumii dincolo. Adormeau chirciţi fără să ştie când îi ajungea dimineaţa, şi atunci începeau sa pândească. Două moviliţe înfometate, şuşotitoare,cu picioarele amorţite sub ei în încăperea asta din ce în ce mai mică, mai rea, cu buzele din ce în ce mai strânse pe la colţuri.

Fetiţa a reuşit să tragă cu vârful degetului cocoloşul de hârtie din gaura cheii şi-n dimineaţa aceea lupta cea mare se dăduse cap la cap, înghiontită şi icnită in şoaptă, pentru bucăţica de fereastră gotică miniaturală. Asa au vazut mâna mamei căzuta peste mânerul scaunului, cu o batistă între degete, ridicându-se doar la răstimpuri ca o cumpănă cu ceas, atunci când venea vremea. Mai vedeau poalele bunicii şi mâinile bătrâne împreunate-n ea, genunchii aspri bunicului, pălăria ca o corolă mare de floarea soarelui uscată şi cu borurile-n jos. Şi dincolo se vorbea în şoaptă dar altfel, mai şuierat şi mai tăios, cu mama parcă învinsă în colţul ei.

"Pe-asta mică ne-o dai noua, tată, e cuminte, o să se-nveţe". Nu îi vedeau mâinile dar ştiau că degetele i se rotesc încet pe borurile corolei de floarea soarelui.
- Nu mă duc nicăieri, de ce să mă duc? şopti speriată "aia mica" în ciuful băiatului şi-l împinse cu mâna la o parte, să vadă mai bine.
Bunicul îşi rotea întradevăr pălăria în mâini, calm, doar vârful şoşonilor pareau frămânaţi ca de un gând ascuns.
"Pe băiat îl iau Marta şi Pompilică". Floarea soarelui se rotea, se rotea.
Fetiţia s-a ridicat usor, ca şi cum cineva i-ar fi citit o poveste ce nu se putea întâmpla cu adevărat, apoi şi-a infipt cu hotărâre degetul mic în gaura cheii.
"Ce-o fi în ligheanul ăla?" Doua perechi de ochi suspendate una în cealaltă, degetul lui peste degetul ei ca să nu mai vadă nimic. Dar auzeau, auzeau tot.
Mai întâi plânsul cântat al mamei, apoi un foşnet ca un roi derutat de fluturi căzând pe podea şi bocancii nervoşi ai bunicului ţipând: "Ascultă, unu şi cu unu fac doi, dacă nu te hotărăşti acum..."

Mâinile mamei deja hotărau, însemnau aerul cu pielea tocită a palmelor strigându-şi deznădejdea prin căuşurile deschise în sus.
Undeva în stânga, aerul s-a înnecat cu sânge şi a tuşit greu, apoi cineva s-a ridicat cu ligheanul în braţe, grăbit să prindă sufletul din umbră. Au împietrit cu toţii un minut, numai atât. Mamei nu-i mai vedeau decât călcâiele scăpate din papuci, prăvălite în părţi pe podea.
Au împins cocoloşul înapoi în gaura cheii, un geamăt cunoscut s-a scuturat pe lângă ei şi a alunecat pe ziduri mai departe, fără să le mai treacă mâinile prin păr, fără să îi mai ia pe umeri încă o dată.

Dincolo de ferestre, clopotele băteau stins zvâcniri de puls în depărtare.
...
O uşă s-a trântit cu năduf şi-o floare albă de prun a căzut sub picioarele bătrânului care tocmai ieşea cu tablourile în braţe. Mama ascundea în grabă, ce putea, prin sertare. Marta si Pompilică îşi alesesera biroul greu din lemn de mahon, sub care se sufocau ca două furnici cu antenele turtite: "Paştele mamii lui, că greu îi...".
Ferestrele erau tot închise, şi copiii lipiţi de ele.
Cu ochii plini de grijă şi ligheanul sprijinit de şold, bunica-l urmărea pe bătrân cum bălănganea tablourile pe alee: "Cată cu grijă, mă, să nu le zgârii...". O aruncătura şuie din brat şi sangele copilului ei s-a împroşcat roşu şi cald, la rădăcina prunului din curte.
"Cată cu grijă, mă..."

Ca un buzunar răsucit pe dos, ziua îşi întorcea către asfalt privirea gri, obosită.
_______________________________________
*prescurtare din sud pentru "caută" in sensul de "ai grijă"