Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Poveste


de cosmacpan la: 21/04/2004 16:22:00
modificat la: 22/04/2004 12:55:25
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
POVESTE (1)

A fost odată ca niciodată, aşa începeau toate poveştile. Dar povestea nostră va începe cu va fi odată ca niciodată atunci când ea se va termina. Va fi, pentru că ceea ce vreau să vă povestesc încă nu s-a întâmplat. Se va întâmpla poate după ce voi termina povestea. Dar ca orice poveste, care are un început şi povestea aceasta are un început. Şi ca orice poveste adevarată are şi personaje. Eroi pozitivi şi negativi care vor ţese firul poveşti, căci din poveste mult mai este.
Va fi şi Zmeul Zmeilor care va încurca toate iţele şi cărările lui Făt-Frumos şi a frumoasei lui Ileana Cosânzeana căci cum poate un om birui răul dacă nu are pe cine învinge? Dar de ce trebuie să fie întotdeauna un învins? Pentru că numai aşa putem vedea cum a evoluat omul? Dacă nu ar fi probele de foc care să-l călească şi să-l întărească ar mai fi el atunci un personaj de poveste? Nu! Ar fi un simplu om ca şi noi, care ar duce o viaţă liniştită: acasă, la birou şi iar acasă. Şi povestea nu ar mai fi poveste ci o biografie.
Şi voi copii nu vreţi să ascultaţi povestea unui om obişnuit, oameni obişnuiţi vedeţi în fiecare zi pe stradă. Deci povestea noastră va începe cu un împărat şi o împărăteasă care se iubeau şi se respectau. Dar oricât şi-au dorit ei, nu reuşeau să aibă un copil. Nu puteau şi pace. Atunci, văzând că nu au noroc, au dat veste poveste, că acel care va şti să aducă leacul potrivit pentru ca împărăteasa să aiba copil, va deveni cel mai iubit şi respectat om al cetăţii.
Şi au început să vină la curtea împăratului tot felul de doctori, vraci şi şarlatani, fiecare dorind să capete ceea ce niciodată nu visară. Dar din toti cei care veneau nici unul nu ştia ce să facă pentru ca împărăteasa să poată avea un copil. Supărat, împăratul a dat poruncă mare, ca celui care încearcă şi nu reuseşte să i se reteze capul. În curând, la curtea împăratului nu mai era nimeni care să dorească să încerce. Şi aşa timpul trecea iar cei doi îmbătrâneau cu o singură dorinţă: să poata vedea chipul bucălat al unui copil încurcându-le mustăţile şi voalurile. Într-o zi, pe la amiază, la curtea împărătească sosi un bătrân, mai bătrân decât moartea şi timpul la un loc. Pletele cărunte îi măturau urmele paşilor iar faţa se pierdea sub streaşina groasă a sprâncenelor. Bătrânul ajunse până în faţa împăratului şi se închină după cuviinţă, păstrându-şi spatele drept.
- Să ne trăieşti mulţi ani, împărate. Am auzit că ai un mare necaz şi m-am grăbit cum am putut să vin să te ajut.
- Oare nu ai ajuns prea târziu bătrâne?
- Niciodată nu este prea târziu, Măria Ta!
- Dar ştii care este pedeapsa pentru mincinoşi?
- Să mai spun Măria Ta, că moartea nu mă mai sperie de mulţi, mulţi ani?
- Ce trebuie să facem, pentru a ne bucura bătrâneţile?
- În primul rând Măria Ta, trebuie să-ţi potriveşti treburile ţării şi să laşi sfatului toate cele ce are de făcut cât vei lipsi.
- Voi lipsi? Dar unde trebuie să plec?
- Vei pleca împreună cu împărăteasa la Izvorul Alb din Pădurea de Argint; acolo veţi găsi o colibă cu tot ce trebuie traiului. Veţi trăi o lună încheiată acolo, ca atunci când eraţi tineri, şi veţi face în fiecare seara baie în apele izvorului. Vei vedea că la timpul împlinit împărăteasa va naşte un cocon cum nu s-a mai văzut. Dar să nu te bucuri prea mult Măria Ta, căci nu vei avea parte de el prea mult. La vârsta bărbăţiei va pleca în lume şi nu va avea linişte şi pace până când nu va împlini trei legăminte: să vadă ceva nemaivăzut de ochiul omenesc, să facă ceva nemaifăcut de mână omenească şi să spună ceva nemaiauzit de urechile omeneşti, altfel va fi ca şi mort. Ei, Măria Ta, te mai încumeţi?
- La grea încercare mă pui bătrâne, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi înţelegerea împărătesei om birui şi om avea grijă ca puiului nostru să nu i se îmtâmple nimic. Asta-i tot ce trebuie să facem?
- Ţi se pare puţin lucru Măria Ta?

- Dacă toate acestea se vor adeveri, vei fi cel mai iubit şi respectat om din împărăţia mea. Vei fi sfetnicul meu de taină şi vei avea cheile visteriei pe mână.
- Măria Ta, ştii că nu-mi mai trebuie nici bogăţii şi nici putere, dar încă odata te întreb: te încumeţi?
- Da moşule. Mă voi sfătui cu împărăteasa şi voi pune treburile la rostul lor cu Sfatul ţării şi în următoarele zile vom pleca la locul de taină şi bucurie a bătrâneţilor noastre.
- Să trăieşti mulţi ani Măria Ta, mai zise bătrânul şi se pierdu într-o lumină orbitoare ce se topi în colţurile încăperii.
Împăratul se frecă la ochi şi se întrebă ce minune mai fusese şi asta, dar nu pentru mult timp. Se ridică de pe tronul împărătesc şi porni val-vârtej către iatacul împărătesei. Deschise uşa răsuflând greu şi se apropie de ghergheful împărătesei.
- Dar ce se întâmplă Măria Ţa?, întrebă împărăteasa ridicându-se speriată.
- Doamnă, am aflat secretul.
- Ce secret?
- Cum mă auzi şi cum te aud. Am aflat ce trebuie să facem pentru a avea un cocon.
- Cine stie ce bazaconie ai mai aflat Măria Ţa.
- Nu e nici o bazaconie. Trebuie doar să mergem în Pădurea de Argint la Izvorul Alb, să trăim acolo o lună ca în timpul tinereţilor noastre şi vom fi miluiţi.
- Sigur nu vrea cineva să te atragă într-o cursă, Măria Ţa?
- De ce ar face-o?
- Ca să-ţi ia sceptrul şi tronul.
- Cel ce mi-a spus secretul nu mai are nevoie nici de una, nici de alta?
- De ce? L-ai omorât?
- Nu, Doamna mea, a fost o minune. A dispărut într-o lumină strălucitoare când a terminat ce avea de spus. Ori a fost un sfânt ori chiar bunul Dumnezeu, nu ştiu.
A doua zi chemă Sfatul ţării şi după ce se încredinţă că-i fuseseră înţelese poruncile, puse slugile să-i pregătească alaiul de drum. Şi plecă împăratul cu împărăteasa şi peste tot erau întâmpinaţi de curteni şi supuşi, cu mic cu mare, urându-le împlinirea dorinţelor şi o întoarcere grabnică, căci se dusese vestea că împaratul va avea un urmaş. Şi merse alaiul zi de vară până-n seara că din poveste încă mult mai este, până ajunse la marginea Pădurii de Argint. Dar oricât s-au chinuit curtenii şi vizitii, alaiul nu putu merge mai departe. Văzând această minune, împăratul îşi luă de mână împărăteasa şi numai cu o bocceluţă plecă în adâncul pădurii pe o cărare poleită cu frunze de argint. La amiază când se aşezară osteniţi pe un buştean văzură într-o poiană pestriţă o casută poleită cu argint, cu uşa larg deschisă. Se ridicară şi porniră către ea. La marginea poienii văzură izvorul ale cărui unde erau albe ca laptele.
- Iată Doamna mea, locul nostru ascuns de ochii lumii.
- Şi ce vom mânca Măria Ţa?
- Dacă Dumnezeu a voit să ajungem aici înseamnă că nu vom muri de foame. Voi vâna, voi prinde peşte, vom găsi ciuperci şi alte fructe şi nu vom muri de foame.
- Facă-se voia ta, Maria ta.
- Facă-se voia Domnului, Doamna mea.
După ce s-au ospătat cu ce aveau în boccea s-au aşezat în faţa casei pe prispă, aşteptând să apună soarele. Casa era destul de primitoare şi au găsit în ea tot ce le era de trebuinţă pentru un trai îndestulat. După apusul soarelui, împăratul şi împărăteasa au ieşit să se îmbăieze în apele izvorului. Apa era rece ca gheaţa dar porunca era porunca. Din ziua următoare, împăratul a plecat la vânătoare, venind în fiecare zi cu ceva vânat pentru masă. Dacă în prima seară apa fusese rece, încetul cu încetul nu au mai băgat de seamă şi zilele treceau senine şi fără de griji. Într-o bună dimineaţă împărăteasa îl opri pe împărat şi îi mărturisi că rămăsese grea. Bucuria lor era peste poate şi nu mai ştiau ce să zică şi ce să facă. Se închinară şi mulţumiră Domnului pentru că le ascultase rugile şi-şi găsiseră şi ei rostul pe lume. Mai rămaseră câteva zile pentru că le venea greu să se dea plecaţi din acel loc de vis dar într-o buna zi îşi luară bocceaua şi porniră înapoi către locul unde îi aştepta alaiul. Mare le fu mirarea când văzură toată Curtea adunată la marginea pădurii. Abia apoi aflară că se scurseseră trei luni de când plecaseră şi de câte ori încerca cineva să plece după ei i se încurcau cărările şi se trezea iar la marginea pădurii de unde plecase. Abia atunci un slujitor plecase şi anunţase Sfatul Ţării şi astfel se adunase toată Curtea la marginea pădurii, neştiind ce să facă.
Împăratul le povesti ce se întâmplase în pădure şi le dădu vestea cea buna, după care, porunci ca trei zile şi trei nopţi să curgă băutura şi să fie mâncare pentru toţi trecătorii ca să se bucure şi ei de bucuria lor. Apoi trimise cărţi la toţi vecinii invitându-i la botezul pruncului ce se va naşte. Împărăteasa nu mai putea de bucurie şi abia ajunsă înapoi la palat începu să pregătească tot ce trebuie unui prunc. La vremea cuvenită, împărăteasa născu un cocon cum nu se mai văzuse pe lume: pielea albă ca laptele, părul de aur curat, ochii ca albastrul cerului şi o feţisoară cum numai pruncii pot avea şi ca o minune, pe fiecare umăr avea câte o frunzuliţă de argint. Bucuria împăratului era fără de margini, dar toata împărăţia se bucura de o aşa minune şi toţi supuşii ridicau rugi de bucurie pentru milostenia cerească.
Din toate zările lumii începură să sosească oaspeţi la curtea împăratului, care mai de care cu daruri pentru micul prunc. O săptămână încheiată dură ospăţul şi poate că ar fi ţinut mai mult dacă oaspeţi nu ar fi pornit fiecare pe la casele şi treburile lor. În prima noapte după botez împărăteasa se trezi cuprinsă de spaimă auzind şuşoteli în colţul unde era leagănul pruncului. Ciuli urechea şi ascultă tot ce spuneau cele trei ursitoare. Dacă la primele două, care îi urau tot ce era mai bun pe lume inima împărătesei se umplu de bucurie, urarea celei de-a treia ursitoare îi puse sufletul pe jar: să nu aibă linişte şi pace până când nu va împlini cele trei legăminte. Acestea fuseseră cuvintele care i se înfipseră ca un cui înroşit sfredelindu-i inima.
În tot acest timp, chelăreasa plecă într-o zi la pădure după arome şi buruieni şi într-o poiană, dintr-o scorbură auzi un scâncet. Se apropie tiptil şi găsi un copil cum numai noaptea putea fi de frumoasă. Pielea alba ca laptele, părul negru cărbune şi ochii ca doi luceferi strălucitori. Aşteptă cât aşteptă şi când văzu că nu vine nimeni la copil îl luă şi porni spre casă. Bucuria ei era foarte mare căci nici ea nu avusese parte de copii toată viaţa. Împărăteasa se bucură aflând că băiatul ei va avea un tovarăş de joacă şi o întrebă pe mamă ce nume să-i pună căci voia ea să boteze copilul. Atunci chelăreasa, cu lacrimi în ochi de multumire, spuse că singurul nume care se potrivea era Aflatul. Căci îl aflase într-o scorbură ca să-i bucure bătrâneţile.
Şi creştea Făt-Frumos într-o zi ca şi alţi copii dar pe cât creştea se făcea mai frumos, mai vânos şi mai priceput în toate cele dar nici cu Aflatul nu-mi era ruşine. Nu era meşteşug care să nu-l stârnească, nu era armă pe care să nu o mânuiască şi nu era sfat la care să nu spună şi el ceea ce credea. Toţi se minunau de isteţimea, îndemânarea şi înţelepciunea sa. Toţi curtenii se mândreau cu el şi erau fericiţi că Dumnezeu îi blagoslovise cu un cârmuitor înţelept şi cutezător iar în Aflatul toţi vedeau mâna dreaptă a viitorului împărat. Peste tot erau împreună.
Dar în tot acest timp, împăratul strânsese la curte într-o casă de taină cei mai vestiţi şi întelepţi cărturari care trebuiau să gaseasca răspuns la cele trei legăminte pe care trebuia să le indeplineasca prinţul. Dar oricât se chinuiau aceştia nu putea găsi răspuns celor trei întrebări. Anii treceau iar Fat-Frumos creştea aducând bucurie întregii împărăţii şi mare nacaz bătrânului său tată. Acum împăratul şi-ar fi dorit ca prinţul să rămână mereu copil, dar ştia că nu se poate să dea timpul înapoi.
Într-o zi prinţul îl lua pe Aflatul ca tovarăş de drum şi plecă la vânătoare. Nici nu ieşiră bine pe porţile cetăţii că Aflatul îi spuse:
- Măria Ţa, nu ştiu dacă facem bine, dar simt că nu am pornit la drum bun. Mai bine ne-am întoarce şi am lăsa pe altădată vânătoarea.
- Ce e cu tine Aflatule? De unde teama asta pe care nu o cunosc?
- Simt că acest drum va fi ca şi drumul plângerii şi bucurie nu vei avea.
- Acum cea mai mare bucurie a mea este să pot vâna. Aşa că nimic nu mă va putea întoarce din drum. Vom vâna şi apoi ne vom întoarce la curte luându-ne viaţa de unde am lăsat-o.
Merseră ce merseră cei doi voinici dar prin toate pădurile pe unde treceau vedeau vânatul şi îl lăsau în pace. La întrebările nerostite ale Aflatului, Făt-Frumos răspunse că încă nu găsise vânatul pe care îl căuta. Treceau zilele şi Făt-Frumos tot mai căuta, negăsindu-şi pacea. Tot timpul era cu gândul dus, căutând motivul neliniştii sale. De multe ori, Aflatul încerca să afle ce-l mistuie pe print dar acesta tăcea, plecând capul. Nu ştia nici el răspunsul. Într-o dimineaţă, în aburii zorilor, prinţul zări argintul tremurat al frunzelor şi inima începu să-i bată.
- Ei Aflatule, cred că aici am să găsesc ceea ce căutam. Tu o să rămâi aici la poalele pădurii să faci focul şi să pregăteşti de mâncare iar eu o să intru în pădure să găsesc vânatul care m-a adus până aici.
- Mai bine intrăm amândoi să vedem ce vom găsi.
- Nu Aflatule, vom face aşa cum am zis. Nu stau mult şi ştii că nu-mi e frică de nimic pe lume.
- Bine Măria Ta.
Prinţul descălecă şi se afundă în desişul pădurii. Vântul bătea molcom făcând să cânte frunzişul pădurii. Păsările îşi cântau bucuria şi totul era înconjurat de pace şi liniste. Merse prinţul cu arcul pregătit dar nici un vânat nu-i stârni dorinţa. Ajunse la o poiană în mijlocul căreia se afla o căsuţă poleită de argintul pădurii. În uşă era o bătrână, bătrână ca însăşi vremea, care duse mâna streaşină la ochi căutând către fiul de împărat.
- Ei bată-te să te bată norocul voinicule, da ce vânt te aduce pe aici pe la mine?
- Sărut mâna mătuşă. Dorul de vânătoare m-a împins până aici şi dacă nu intram în pădure nici nu ştiam că este suflet de om prin pustietăţile astea. Dar ce faci aici mătuşă?
- Ce să fac fătul meu. Ia, aici îmi duc zilele câte mi-a lăsat Dumnezeu. Am vrut să mă trag şi eu într-un sat, dar nu am putut rămâne şi m-am întors. Dar poate că ţi-e foame sau sete?
- Nu, mătusă, nu-mi este. Dar ia spune te pot ajuta cu ceva?
- Ce să spun voinicule, dacă ai vrea să strângi câteva legături de vreascuri mult bine mi-ai face.
- Imediat mătuşă.
Făt-Frumos lepădă arcul şi porni în pădure după vreascuri. Strânse câteva legături bune şi le aduse lângă căsuţa bătrânei, aranjându-le la locul lor. Ba mai tăie şi câteva trunchiuri aranjându-le să-i fie bătrânei la îndemână. Aceasta ieşii cu o cofă de apă rece.
- Uite voinicule, amu chiar că trebuie să-ţi fie sete.
- Sete mi-ar cam fi, dar aş vrea să mă răcoresc un pic.
- Păi n-ai decât să te duci în spatele casei şi ai să vezi o bulboană în pârâul meu. Acolo poţi să te răcoreşti.
Făt-Frumos se duse în spatele casei şi găsi pârâul cu apele albe ca laptele. Se dezbrăcă şi intră în apele reci ca gheaţa. Se afundă în unde uitând de căldura ce-i încingea sufletul şi trupul. Lăsă ca apele să-i cureţe toată sudoarea şi se pregătea să iasă din apă când văzu o cadră prinsă într-un păienjeniş de rădăcini şi uscături aduse de apă. Se întinse şi luă cadra şi deodată sufletul îi fu cuprins de o dulce fericire. Din tablou îi zîmbea o chipul unei fecioare cum nu mai văzuse ochiul omenesc. Dacă nu ar fi auzit glasul bătrânei poate că ar fi rămas o veşnicie privind chipul din cadră. Ieşi din apă şi se îmbrăcă la repezeală, strângând cadra la piept. Ajuns în faţa bătrânei o întrebă dacă poate şti al cui este chipul acela.
- Fătul meu, grea întrebare mi-ai pus. Din câte se vede nu e chip pământean, dar ca să-ţi spun al cui e n-as putea. Cred că numai singur poţi afla răspunsul. Sfatul meu e că, dacă ţii la viaţa să uiţi acest chip, dacă nu atunci nu-ţi rămâne decât să pleci în lume până la capătul ei şi doar acolo, pe tărâmul zmeilor poate vei afla răspunsul.
- Sărut mâna mătuşă. Am plecat. Acum ştiu ce am de făcut.
- Ce faci fătul meu?
- Plec în lume să-mi aflu aleasa inimii.
- Poate că ar trebui să uiţi acest lucru. Mai bine nu te lăsam să te răcoreşti în bulboană. Îmi plânge inima când mă gândesc ce te aşteaptă, dar până la urmă tu decizi.
- Aşa e mătusă. Voi pleca chiar până la capătul lumii dacă trebuie să o aflu.
- N-am ce să-ţi dau fătul meu, dar când ţi-o fi mai greu să te gândeşti la mine şi poate te-oi ajuta. Uite ţine, în năframa asta sunt câteva feluri de seminţe. Sigur o să-ţi ajute cândva.
Făt-Frumos îşi luă ziua bună şi plecă spre marginea pădurii unde îl aştepta Aflatul. Drumul părea mai uşor şi mai greu totodată. Era uşor pentru că-şi simţea inima uşoara, era greu pentru că ar fi vrut să poată zbura până la capătul lumii la aleasa inimii lui. Pe seară ajunse la focul de tabară. Aflatul îl întrebă cu îngrijorare ce s-a întâmplat de a zăbovit atât de mult în pădure. Făt-Frumos îi arătă cadra şi îi povesti cum o găsise. Vorbea cu atâta înflăcărare încât Aflatul abia putea să-l urmărească. Mâncară şi apoi se culcară, prinţul nu putu să doarmă nicicum. Dimineaţa devreme, Făt-Frumos deja zgândărea focul încălzind bucatele. Aflatul se ridică, frecându-se la ochi.
- Da ştiu că devreme te-ai mai trezit Măria Ţa. Ce nu ţi-a priit?
- Totul şi nimic. Am stat toată noaptea şi m-am gândit ce ar fi mai bine de făcut. Astăzi ne von despărţi, tu te vei înapoia la Curte şi vei povesti împăratului şi împărătesei că eu am plecat să-mi caut aleasa, iar eu voi pleca în lumea largă până o voi afla. Să ştii că înapoi fără ea, eu nu ma întorc. Şi ca să ai veşti de la mine, în fiecare seară să te uiti la această năframă. Când se va îngălbeni să ştii că îmi este greu iar când se va înroşii să ştii că m-am dus dintre cei vii. Dar orice s-ar întâmpla trebuie să rămâi la Curte să le fi sprijin la bătrâneţe părinţilor mei. Ştiu că nu o să-ţi fie uşor dar aşa am hotărât.
- Măria Ţa, lasă-o încolo de cadră. Hai să ne întoarcem şi s-o găsi o fata crăiasă şi pentru Luminaţia ta. De ce să-ţi osteneşti zilele prin cele coclauri sălbăticite şi pustii?
- Aflatule! Dacă asta trebuie să fac asta voi face. De ce să trăiesc ca mort fără ce-mi place şi să regret toata viaţa că nu am încercat. O viaţa are omul şi depinde numai de el daca să îi fie frumoasă şi lină sau zbuciumată şi plină de necazuri. Mai bine mort ca un viteaz decât să trăiesc ca un laş. Mai bine lângă aleasa inimii mele decât lângă frumoasa aleasă de alţii. Vino să te îmbrătişez şi hai să plecăm fiecare pe drumul lui.
- De ce nu vrei să te însoţesc Măria Ţa?
- Şi de bătrânii mei părinţi cine să aibă de grijă? Cine să le ostoiască lacrimile şi suspinele? Du-te cu Dumnezeu şi să ai grijă de ei tot timpul.
Aflatul luă drumul de întors şi se tot uită în urmă după fiul de împărat până când nu-l mai zari. Ajuns la curtea împărătească intră la împăratul şi îi povesti tot ce se întâmplase. Împăratul rămase fără grai şi când putu iar să vorbeasca spuse doar atât:
- Primul legământ s-a înfăptuit. Dumnezeu să-l ajute în intreprinderea lui şi să-i ocroteasca zilele şi viaţa ca greu drum şi-a ales.
Când află şi împărăteasa, căzu într-un leşin lung şi poate că dacă nu ar fi venit doftorii repede la capul ei, ar fi murit de supărare. Din acea zi, Aflatul rămase singurul sprijin al împăratului şi în fiecare seară se uita la năframă şi îi linistea spunându-le că fiul lor este bine, sănătos. Împărăteasa îi ceru năframa şi o puse la ea în iatac şi în fiecare zi stătea cu privirile pierdute la ea. De la o vreme văzu că parcă începe să se îngălbenească pe la colturi şi-l chemă pe Aflatul la ea. Îi arată năframa şi-l întrebă ce poate să însemne. Acesta îi spuse că poate prinţului îi este greu dar că nu trebuie să se necăjească.
- Cum să nu mă necăjesc când sufletul meu îmi spune că nu-i este bine. Cum să-mi aflu linistea?
Dar să-i lăsăm pe împărat şi pe împărăteasă în grija Aflatului şi să ne întoarcem la Făt-Frumos să vedem ce s-a întâmplat cu el între timp. După ce s-a despărţit de Aflatul, Făt-Frumos a mai rămas locului neştiind încotro s-o apuce şi ce să mai facă. Într-un târziu îşi strânse bagajul şi plecă iar prin pădure către casa bătrânei. “Dacă eu am găsit această cadră în păienjenişul rădăcinilor înseamnă că ori a fost adusă de ape, ori a fost pusă de cineva acolo. Cel mai bine este s-o întreb pe bătrână dacă ştie de unde izvorăşte apa sau dacă a mai trecut cineva pe acolo înaitea mea şi a pierdut cadra”. Merse Făt-Frumos, ajunse în poiană, bătu la uşa căsuţei dar de răspuns nu răspunse nimeni. Totul era învăluit de pace şi liniste şi părea că nu trecuse nimeni pe acolo de sute de ani. Dacă n-ar fi strâns cadra la piept, nu ar crezut că el însuşi fusese pe acolo cu o zi în urmă. Intră în casă să bea o gură de apă ca să se mai răcorească şi pe laviţă văzu un rând de straie simple, curate şi mirosind a busuioc. Dezbrăcă hainele împărăteşti pe care le strânse în cufărul de drum şi îmbrăcă straiele ţărăneşti de pe laviţă. Lăsă în locul lor un galben şi plecă, urmând firul apei. Merse el zi de vară până-n seară şi din seară-n ziuă iară şi tot merse şi pădurea nu se mai termina şi nici apa nu se micşora. Într-o zi pe la prânzul cel mare se opri într-o poiană şi porni un foc la care să frigă cele câteva ghebe găsite în drum. Şi cum îngrijea el de jar auzi scâncete şi suspine. Merse câţiva paşi către margimea poienii şi zări în iarba un sobol cu blana neagră cărbune, chiţăind şi suspinând.
- Dar ce-i cu tine matuşă cârtiţă? Ori ai iesit să te îmbăiezi în lumină?
- Râzi tu râzi Făt-Frumos, dar de m-ai ajuta să-mi găsesc muşuroiul m-ai scăpa de la moarte sigură, căci am pierdut cărarea şi tare mă mai arde căldura soarelui. Ajută-mă rogu-te că poate te-oi ajuta şi eu cândva.
- Mare minune. N-oi fi eu prea bătrân dar de când mă ştiu, n-am auzit să vorbească fiarele pădurii. Ori esti vreo zână prefăcută?
- Dacă vrei să mă ajuţi, ajută-mă, dar dacă ţi-i de râs apoi râzi şi lasă-mă să mor cu zile.
- De ajutat te-oi ajuta că n-am inima de piatră dar de minunat tot o să mă minunez, căci n-am mai auzit să vorbească dobitoacele decât poate în noaptea de (*) când se dezleagă limba fiarelor şi dobitoacelor.
Făt-Frumos luă cârtiţa şi o duse la muşuroi, ajutând-o să-şi sape tunelul. “Da ştiu că grăbită mai eşti, nici măcar de bun rămas nu mai ai timp”. Când se întoarse la foc, ghebele lui erau deja scumite şi nu mai puteai alege nimic. Stinse focul, şi plecă mai departe. “Şi c-o ciupercă şi fără ea tot atât de gras rămân, bine măcar c-am ajutat o biată fiinţă şi am scăpat-o de la moarte” zise căutându-şi cărarea.
- Mare minune să-mi aud şi calul vorbind, asta chiar că-i peste poate.
- Nu te mai minuna atâta Stăpâne.
- Iaca poznă! Dar ce Dumnezeu, s-au rupt baierele cerului de pot grăi toate dobitoacele?
- Apoi vine o vreme, Stăpâne, când şi dobitoacele au dreptul la grai. Şi nu uita că ne tot apropiem de capătul lumii. Şi aici sunt cu totul alte legi, peste firea lucrurilor.
- Dacă tot poţi vorbi, ia spune Murgule, greu îţi e cu mine în spate?
- Dacă nu erai milostiv, şi nu mă îngrijeai când mi-a fost greu, de mult te-aş fi zvârlit din şa, Măria Ţa.
- Ca să-ţi fie drumul mai cu spor oi mai merge şi eu pe picioare Murgule, zise Făt-Frumos şi coborâ din şa.
Rupse o frunza şi începu a doini, doar doar i-o mai trece focul inimii. Din cadră fata îl privea cu ochi jucăuşi parcă bucurându-se de hotărârea lui.
- Ce zici Murgule? Frumoasă mândră mi-am ales?
- Frumoasă foc stăpâne, dar oare ea te-a alege pe tine?
- Asta chiar că nu m-am întrebat, dar dacă a fost să găsesc eu cadra, înseamnă că îmi e sortită mie.
- Geaba îţi e sortită dacă nu vei putea să-i cucereşti inima.
- Toate la timpul lor, Murgule. M-o ajuta Dumnezeu să-mi duc până la capăt izbânda. Că dacă nu era mila şi îndurarea lui cine ştie pe unde aş fi umblat acum. Aşa a vrut El să mă încerce, să-mi vadă hotărârea şi tăria.
Făt-Frumos începu iar a doini şi cum mergeau ei, zări în mijlocul drumului în praf o viermuşcă, aproape uscată de arşiţă, abia zvârcolindu-se. Se apropie şi vru s-o strivească pentru a-i curma suferinţa dar se opri. Aceasta se săltă şi cu glas pierit zise:
- Fie-ţi milă Făt-Frumos, şi du-mă la malul apei că mai am puţin şi-mi dau sufletul. Ajută-mă şi poate că ţi-oi fi şi eu de folos cândva.
- Of, mătuşă râmă, baie în praf ţi-a trebuit. Dacă nu treceam eu pe aici ce te-ai fi făcut?
- Dumnezeu te-a adus prin cele pustietăţi, numai du-mă la apă că-mi dau sufletul.
Făt-Frumos luă râma şi o duse la malul apei, o umezi şi o lăsă în pământ reavăn şi aceasta dispăru printre zgrunţurii de humă. “Da şi tu eşti tare grăbită, mătuşă” zise el şi plecă mai departe doinind din frunză. De la un moment dat pădurea începu a se mai rări. Când ajunse la marginea ei ramase înmărmurit. În faţa lui, cât vedea cu ochii, pustiu, pământ crăpat şi uscat de secetă aprigă, de parcă apele izvorului nici nu ar fi trecut pe acolo. Se aşeză la umbra pădurii şi începu să plângă, jelindu-şi soarta. Din iarba deasă se auzi deodată un bâzâit trist, mai trist decât toată tristeţea lui. Îndepărtă firele de iarbă şi zări o albină prinsă într-un păienjeniş. De ce se zbătea mai tare, de aia se lipea mai bine. Într-un colţ văzu paiangul ce pândea prada, aşteptând să ostenească. Luă un beţigaş şi rupse pânza. Desprinse albina, curăţându-i aripile, şi îi dete drumul.
- Ei, Murgule, ce ne facem amu?
- Apoi ca să facem, stăpâne. Ne-om lua apă în burduf şi om pleca cu Dumnezeu înainte. Că doar nu te-oi întoarce din drum la primul oftat.
- Că bine spui Murgule. Că doar am plecat ca să ajung şi n-am plecat să mă întorc. Şi apoi lacrimile şi oftatul sunt pentru la bătrâneţe şi doar nu la tinereţe, dar tare mi s-a încreţit sufletul când am văzut pustietatea asta. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă în puterile noastre om izbândi Murgule.
- Decât mult şi fără rost mai puţin dar cu folos. Să mergem Stăpâne că nu ştim cât mai avem de călătorit prin astă lume.
- Apoi Murgule, înţelepte vorbe ai grăit. Hai la drum şi fie ca eşecul să nu mă ajungă din urmă atâta timp cât hotărârea mea de a birui va fi puternică.
Umplu Făt-Frumos burduful cu apă, mai luă şi doi pumni de se răcori şi încălecă plecând către zarea arsă. Merse ce merse şi din ce mergea parcă nici nu se mişca. Acelaşi pustiu, acelaşi pământ sterp şi crăpat. Noroc cu izvorul ce-şi clipocea undele alături. “Mare minune şi cu pământul aista. Poate doar blestemul să-l usuce în aşa hal sau cine ştie ce păcate o duce că prea nu creşte nici un fir de iarbă, măcar că apele izvorului îl udă. Dar într-o dimineaţă, pe când se întindea să-şi îndrepte oasele, rămase mut. Ceva nu mai era ca înainte. Privea şi nu se dumirea. Se întoarse roată şi atunci înţelese. Era liniştea. Nu se mai auzea clipocitul apei. Se uită de jur împrejur şi tot nu pricepea. Parcă visase, parcă nu era aievea, apele izvorului nu mai erau. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se zărea nici o urmă. Nimic. Încălecă şi plecă mai departe întrebându-se ce se putuse întâmpla.
- Da unde au dispărut apele Murgule?
- Nu ştiu Stăpâne, ori ne-a luat o putere pe sus şi ne-a azvârlit aici, ori cineva cu puteri mari le-a furat cu totul. Că pe la miezul nopţii, m-am topit pe picioare şi am adormit şi eu somn greu, de plumb.
- Ei, Murgule, măcar că mai am cu cine schimba o vorbă că altfel mi-ar fi ţiuit urechile şi minţile în pustietatea asta.
- De-acum Murgule numai în mila lui Dumnezeu şi-n puterea noastra mai putem crede. Caci altcineva care să ne ajute nu vad.
Dealu-i deal şi valea-i vale, iar pământul zare are. Dar unde se aflau ei parcă nici zarea nu se mai zărea. Atât de neprietenos şi pustiu era locul. Mersere ei ce merseră şi noptile se scurgeau asemeni zilelor, fără de început şi fără de sfârşit. Soarele se scurgea pe pământ şi trăgea cortina nopţii după el, iar stele plecau grăbite făcând loc luminii care le sfredelea ochii. Apa se terminase şi în pâcla arşiţii în depărtare se zărea un castel, mândru şi sclipitor ca un soare.
- Apoi Murgule, dacă nu sunt vedenii, atunci mai avem puţin şi om ajunge la un loc cu oameni. Căci văd în zare o mândreţe de castel cum numai împăraţii pot să aibă.
- Împăraţii sau zmeii că nu uita Stăpâne că nu mai suntem pe tărâmul pământean al oamenilor.
- Aşa e Murgule. Cu Dumnezeu înainte şi vom vedea ce mai e de făcut.
Merseră ei şi când ajunseră la o aruncătură de băţ de poarta palatului, văzu la o fereastră chipul care îi surâdea din cadră. Era acelaşi chip dar cu mult mai implinit şi mai frumos. În toata sărăcia şi pustietatea din jur părea un izvor de apă vie, o pădure înmiresmată, un cer abia spălat de lacrimile ploilor. Părul ei fuior, aur sclipitor, lăsat la pământ, mângâiat de vânt, ochi întunecaţi, din boltă furaţi, de dor lăcrimaţi, obrăjori bujori, şi guriţa da, ca o micşunea, pielea strălucită, de nea netopită şi un trupuşor ca lujer uşor, pasăre măiastră, sfântă şi mireasă. Prinţul rămase fără grai şi dacă murgul nu ar fi mers mai departe ar fi rămas împietrit de dragoste. Fata îl văzu şi ea şi pe faţa ei se strecurară cu repeziciune toate culorile curcubeului de la purpura bucuriei la paloarea spaimei şi întunecimea fricii fără de seamăn.
- Făt-Frumos, Făt-Frumos, de când te aştept. Câtă bucurie poţi să-mi dai dar şi câtă întristare.
- De ce Crăiasa mea, ce motive ai de întristare?
- Mă bucur nespus căci de multă vreme te aştept ca un sortit ce-mi eşti, dar mă întristez căci trebuie să-mi iau gândul de la tine şi să te rog să pleci în grabă, căci dacă vine tatăl meu, Zmeul Zmeilor te face una cu pământul. Mai bine să te ştiu departe dar sănătos decât să mă bucur de mângâierile şi vorbele dulci ale unui om care va muri din pricina mea.
- Crăiasa mea, voi face tot ce-mi va cere şi dacă trebuie, mă voi lupta ca să-ţi câştig mâna şi inima.
- O Făt-Frumos simţeam că asta o să spui, dar dacă totuşi ţii la viata ta ar fi mai bine să pleci acum până nu e prea târziu.
- Crăiasa mea, n-am venit până aici îndurând jarul pustiului şi al inimii ca plec înfrânt. Ce rost mai are viaţa dacă plec fără tine. Căci zilele fără tine sunt scurgere de timp gol. Mai bine mor decât să plec fără tine. Dar care este numele tau Crăiasa?
- Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos.
- Dar de ce te temi aşa de mult de tatăl tău?
- Nu de el, ci de mânia lui. Îi va fi greu să ştie că mă pierde şi atunci va face tot ce-i stă în putere ca să te omoare.
- Eu cred că dacă totuşi ţine la tine nu mă va omorâ. Nu cred că va dori să-ţi ştie ochii trişti şi sufletul mâhnit. Şi mai cred că şi bunul Dumnezau doreşte ca noi să fim împreună.
- Îmi doresc din tot sufletul să fie aşa dar încă mă tem pentru viaţa ta şi pentru fericirea noastră.
- Spune-mi rogu-te Ileana, în ce-i stau puterile Zmeului, tatăl tău?
- Nu ştiu, dar chiar dacă aş şti nu aş putea să-ţi spun. Mi-ar sângera inima să ştiu că l-am ucis mişeleşte, prin trădare. Roagă-te să-l poţi birui sau să-l poţi îndupleca. Alta cale nu este.
Nici nu termină bine de spus toate astea că se şi stârni o vântoasă ce ridică nori negri până în albul soarelui. Din mijlocul întunecimii apăru Zmeul Zmeilor, înfricoşător ca însăşi spaimele oamenilor, călare pe un armăsar negru ca tăciunele morţii.
- Cine eşti omule pământean şi cum de-ai avut curajul să-mi calci pământurile. Nu ştiai că de aici nimeni nu scapă cu zile?
- Dacă am scăpat de arşiţa pustiului până acum, oi reuşi să scap şi de celelalte greutăţi. Am venit mărite Zmeu să-ţi cer mâna fetei, Ileana Cosânzeana.
- Ai venit să-i ceri mâna? Da cine te crezi omule?
- Un om topit de fiorul dragostei curate, un om care ştie că viaţa nu mai are rost fără aleasa inimii, şi care ştie că zilele pot fi mai negre ca moartea dacă nu găseşte alinare în iubire.
- Şi cum crezi că o să-mi dau fata după un coate goale, un om fără căpătâi care nu are de nici unele.
- Nu vreau să mă laud, dar în locul de unde vin sunt om de vază şi nu sunt un coate goale.
- Şi de ce crezi că o să-ţi dau fata, dacă ea nu te iubeşte?
- Dă-mi timp, dă-ne timp şi vei vedea dacă o iubesc şi dacă mă iubeşte.
- De vorbit văd că şti să vorbeşti şi te arăţi mândru şi neânfricat. Dar asta nu e totul. Ce zici fata mea? Să-i las viaţa?
Ileana lăsă privirile în pământ ca un om ruşinat căruia i se cere părerea fără merit dar imediat îşi ridică privirea şi spuse cu dulceaţă:
- Dacă se va dovedi priceput şi la faptă, la fel cum este la vorbă, trebuie să trăiască căci nu-ţi va fi ruşine cu el tătucă.
- Bine ai grăit fata mea. Deci voinice, te încumeţi să ţii un astfel de legământ?
- Ce trebuie să fac mărite Zmeu?
- Dacă vrei mâna fetei mele trebuie să faci ceva ce nemaifăcut de mână omenească. Şi dacă reuşeşti să faci lucrul acesta până la sfârşitul verii a ta va fi mâna fetei mele. Şi nu uita că în afară de pămăntul pe care îl vezi cu ochii nu capeţi nimic altceva de ajutor. Mai ţii legământul?
- Îl ţin mărite Zmeu.
- Îmi place hotărârea ta dar îţi mai spun ca în afara de o cofă cu apă şi o pâine pe zi nu mai capeţi alte bucate.
- Pentru mine este mai mult decât îndestulător dar cu calul ce facem Mărite Zmeu?
- Pentru că tot ţi-a fost tovarăş de drum până aici îţi va fi tovarăş şi la bucate.
Zmeul intră în palat şi încuie porţile în urmă. Pe la asfinţit ieşi la poartă şi îi dădu o cofă cu apă şi o pâine. Făt-Frumos împărţi bucatele şi începu să mănânce.
- Paşte Murgule iarbă deasă, că mai e până la coasă.
- Uşor îţi e să vorbeşti astfel Stăpâne, dar cal să mănânce pită n-am mai văzut.
- Nici eu, dar trebuie s-o faci căci am nevoie de ajutorul tău mai mult ca oricând.
- Va trebui să trudeşti mult Stăpâne pentru a fi fericit.
- Ei Murgule, Murguţule, n-am să trudesc niciodată pentru a fi fericit, ci voi fi totdeauna prea ocupat pentru a fi trist. Şi acum să ne culcăm şi poate bunul Dumnezeu ne va lumina minţile despre ce şi cum trebuie să facem.
- Se culcă Făt-Frumos şi dormi somn fără vise, greu ca plumbul topit, şi pustiu ca însăşi pământul din jur. Se deşteptă şi privi soarele şi pământul ce se strângea parcă sub văpaia lui. Toata ziua se uită de jur împrejur dar nu vedea nimic. Singurul sprijin era cadra pe care o pusese la căpătâi. Şi treceau zilele la fel ca şi nopţile şi nimic nu se întâmpla. Calul amuţise şi el pierzându-şi urmele prin praful colbuit. Numai pământ şi piatră. Piatră şi pământ. Dar într-o noapte, pe când şi somnul fugise de el, lui Făt-Frumos i se păru că o zăreşte pe bătrâna din Pădurea de Argint. Aceasta se afla într-o gradină minunată, plină de flori cum nu mai văzuse el niciodată şi care parcă îi facea semne. Se frecă la ochi neştiind ce să mai creadă dar în jur nu era decât noaptea cu întunericul ei. Abia se ridică soarele de o palmă că el era deja în picioare. Se departă de castel şi îşi alese o bucată de pământ cam cât crezu el de cuviinţă. Începu să strângă toate pietrele clădindu-le, înălţând un gard cu care înconjură ceea ce ştia că va fi grădina lui, nemaivăzută de ochi omenesc. Zile întregi se chinui dar când termină, pământul era curat fără pic de piatră. Se îndrepta apoi spre colţul grădinii unde păstrase câteva pietre colţuroase şi lopătate, luă o piatră şi începu a săpa pământul. Soarele se trase către asfinţit şi el abia dacă umpluse ca o parcelă cu pământ reavăn dar prăfuit de uscăciune. “Acum mi-ar prinde bine nişte ajutoare şi nişte unelte ca să sap pământul” îşi zise uitându-se la pământul care nu se lăsa răsturnat de mâinile lui. Dar nici nu-şi termină bine gândul şi dintr-o dată se umplu pământul de viermuşi care începură să dumice şi să fărâmiţeze pământul ca şi când ar fi ştiut cum vor arăta şi cum vor fi aleile, parcelele şi răsadurile cu flori. Şi din mijlocul lor se ridică un viermuş cu o coroniţă subţire ca un fir de paiang şi se apropie de el.
- Ei, Făt-Frumos, ţi-am spus că poate ţi-o fi de folos şi ajutorul meu cândva?
- Aşa e Regină a viermuşilor. Dacă nu ai fi fost tu cu toţi supuşii tăi nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt. Cum să-ţi mulţumesc?
- N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Dacă n-ar fi fost inima ta plină de bunătate şi iubire poate că aş fi fost moartă şi n-aş fi putut să-ţi răsplătesc binele făcut. Rămâi cu bine Făt-Frumos şi Dumnezeu să te ajute să izbândeşti.
- Mulţumesc Regina mea şi numai bine să primesti şi tu.
Făt-Frumos se uită de jur împrejur şi văzu pământul împărţit, aranjat, fărâmiţat dar care plângea de dorul apei. Luă iar din pietrele colţurate şi începu a sapa la fântâna dar până către seară abia dacă făcuse o groapă ca la genunchi. “Acum trebuie să mă întăresc şi să sap fântâna căci alt ajutor nici nu am”. Nu-şi termina bine gândul, făcându-şi curaj să sape cu mâinile goale fântâna că, unde nu simţi pământul tremurând şi dintr-o dată se umplu locul de soboli. Aceştia începură să sape şi tot pământul scos era împrăştiat şi aranjat la locul lui în straturi şi parcele. Nu trecu mult şi din fundul gropii începu să izvorască apa. Sobolii începură să sape tunele astfel că apa mergea singură şi uda pământul. Un sobol cu o coroniţă pe frunte se apropie şi-i spuse:
- Ei, Făt-Frumos, prietenul la nevoie se cunoaşte. Şi dacă nu ai fi avut milă şi îndurare să mă îndrepţi spre musuroi, aşa oarbă cum sunt aş fi murit. Rămâi cu bine şi Dumnezeu să te ajute.
- Multumesc Regină a sobolilor şi fie ca niciodată să nu mai ai necazuri.
- Făt-Frumos privea în jur şi nu-i venea să creadă. Dacă nu ar fi fost ajutorul prietenilor săi visul său s-ar fi sfărâmat de neputinţa reuşitei. Poate ca i-ar fi luat ani până să sape pământul şi până să sape fântâna. Îi mulţumii lui Dumnezeu pentru mila şi mărinimia lui şi se întări pentru a duce la bun sfârşit legământul. Îşi aduse aminte de năframa bătrânei. Dădu fuga până la locul unde erau bagajele şi scoase năframa. O strânse cu grijă la piept şi se îndreptă către grădina lui. Desfăcu cu grijă năframa şi văzu înăuntru o mulţime de petecuţe legate cu grijă. Fiecare petecuţ ascundea alt fel sămânţă. Începu să le presare neştiind ce flori vor răsări dar fiind încredinţat ca erau nişte flori nemaivăzute. Presără toate seminţele şi le udă cu drag luând apă în mâini. Apoi se duse la culcare mulţumit de tot ce realizare. În fiecare zi mergea la gradină şi o uda pândind fiecare firişor care se iţea dintre grăunţele de pământ. Murgul său privea cu jind, văzând firele tot mai mari şi mai verzi ce se iţeau către soare.
Într-o săptămână toată grădina era plină cu flori care mai de care mai frumoasă şi mai strălucitoare. În fiecare colţ al grădinii crescuse câte un măr cu frunze de aur iar în mijloc era un trandafir ale cărui frunze erau de pietre preţioase. “Doamne, ce minunăţie de grădină. Dacă ar putea să dea şi pomii rod, atunci chiar că l-aş putea chema pe Zmeul Zmeilor să vadă dacă mi-am ţinut legământul”. Cum termină gândul nerostit toată zarea se umplu de un zumzăit şi cerul se întunecă de mulţimea albinelor care soseau. Fiecare aducea câte un bob de aur pe care îl presărau pe aleile grădinii poleind totul cu un pulbere fină. Nici nu veniră bine şi florile merilor începură să se scuture ca în locul lor să crească nişte mere cu totul şi cu totul de aur. Din mijlocul roiului se apropie de el o albiniţă cu o coroniţă pe frunte şi îi spuse:
- Chiar dacă am plecat şi nu ţi-am mulţumit, să ştii că nu te-am uitat Făt-Frumos. Ştiam că şi ajutorul meu îţi va fi de folos cândva şi nu am aşteptat decât un gând de la tine. Mă bucur că am putut să-ţi întorc binele făcut. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu ai izbândit. Întotdeauna o inimă bună şi caldă îşi primeşte răsplata chiar când nu se aşteaptă. Rămâi sănătos că mai mult nici noi nu putem face.
- Îţi multumesc din suflet Regina mea. Fie ca roiul tău fie întotdeauna bogat şi să ai parte numai de bine.
Deodată, roiul se ridică şi dispăru în zarea înserată. În mijlocul grădinii trandafirul îmbobocise şi bobocul era un rubin stropit cu pulbere de aur. Lângă el era un coş împletit din ceara cea mai curată şi suflat cu pulbere de aur. Făt-Frumos, se uită cu drag de jur împrejur, îşi luă inima în dinţi şi porni spre palat. Bătu la poartă şi Zmeul îi deschise somnoros.
- Ce se întâmplă? De ce mă aduci la poartă în pragul înserării ?
- Mărite Zmeu, am venit să te anunţ că lângă palat te aşteaptă ceea ce ochi omenesc încă nu a văzut şi mână de om încă nu a făcut.
- Să înteleg că ţi-ai tinut legământul?
- Da mărite Zmeu. Şi dacă nu sunt prea grăbit, te-aş invita acum să vezi ceea ce am realizat.
- Păi să-i spun Ilenei şi venim împreună să vedem de ce ai fost în stare.
Făt-Frumos se duse la locul de hodină, îşi schimbă straiele, luândule pe cele împărăteşti şi se întoarse la poarta grădinii aşteptând. Porţile palatului de deschiseră şi Zmeul ieşi împreună cu aleasa inimii lui. Inima îi sălta în piept de bucurie şi nu-şi mai găsea locul. Porni în întâmpinarea lor şi făcu o plecăciune ca o gazdă ce-şi primeşte musafirii. Ilena păşi prima pragul grădinii şi rămase fără grai, lipindu-se de perete ca să nu cadă. Zmeul făcu un pas şi când ajunse înăuntru rămase înmărmurit. Peste tot pe unde umblase, niciodată nu mai văzuse o aşa minunăţie. Toate erau rânduite în aşa fel încât se vedea totul ca-n palmă şi nu te mai săturai privind. Merseră până în mijlocul grădini iar lângă fântana care avea ghizduri frumos lustruite se afla o băncuţă lucrată din piatră dantelată. Mirosul florilor şi adierea aerului împrospătat de răcoarea apei te ameţea iar ici colo mai zumzăia câte o albina. Zmeul se aşeza necrezându-şi ochilor. Făt-Frumos se duse într-un colţ al grădinii şi rupse câteva mere pe care le aduse pe o tipsie pudrata cu aur.
- Ia şi gustă mărite Zmeu şi spune-mi dacă-ţi sunt pe plac.
Zmeul privea cu râvnă merele dar parcă îi părea rău că le rupsese din pom. Luă unul şi muşcă din el iar gura şi fiinţa i se umplură de o dulceaţă şi o aromă cum nu mai simţise până atunci. Îşi îndemnă fata să ia şi ea un măr. Terminaseră de mâncat, înserarea cuprinsese locul dar ei nu se lăsau duşi, de parcă erau prinşi într-o vrajă. Atunci Făt-Frumos să lăsă într-un genunchi în faţa Zmeului şi-i zise:
- Mărite Zmeu, cu plecăciune îndrăznesc să-ţi cer mâna ficei tale iar dacă şi ea este de acord, jur în faţa lui Dumnezeu să-i fiu soţ cu credinţă.
- Făt-Frumos, prin tot ce ai făcut ai dovedit ca eşti un om destoinic şi meriţi nu numai mâna ficei mele ci şi dragostea şi respectul meu de tată. Dacă şi Ileana se învoieşte, eu nu mai am nimic împotrivă. Ce spui fata mea?
Ileana, parcă smulsă de sub aripa vrajei, ridică ochii spre tatăl său şi apoi spre Făt-Frumos, iar dacă buzele păreau pecetluite de muţenie, ochii răspundeau de mii de ori cu dragoste şi iubire. În acea noapte, Făt-Frumos fu primit în castel cu toate onorurile unui oaspete de seamă iar murgul său fu rânduit în grajd alături de calul Zmeului.
- Ei, Murgule, mult a fost puţin a mai rămas. S-a mai împlinit un legământ. Dacă nu era Maica Domnului să le rânduiască pe toate, nu ştiu dacă am fi izbândit.
- Aşa e fratele meu, răspunse Murgul. Noroc că nu ştie nimeni ce puteri avem, că nu ne-ar fi fost uşor. Dar nu mai este mult şi om scăpa şi noi de blestematele astea de piei nesuferite.
Ziua aduse bucurie în palat şi unde până atunci era pustiu şi linişte, acum grădina era plină de triluri de bucurie iar totul în jur prinsese viaţă, înverzindu-se şi înmugurind pământul întreg. Zmeul Zmeilor privea şi nu-i venea totuşi să-şi creadă ochilor. Tot blestemul pustiiri fusese ridicat şi pământurile lui prindeau viaţă din nou. Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana ieşiră şi ei în curtea palatului şi îl văzură pe Zmeu îngenunchiat rugându-se. Apoi îl văzură că se ridică şi se dă de trei ori peste cap şi în locul Zmeului fioros apăru un bărbat chipeş cu coroană şi sceptru în mână.
- Da copii mei, nu trebuie să vă minunaţi prea mult. Fata mea trebuie să-ţi spun ceva ce nici tu nu ai ştiut. Mama ta, împărăteasa, a murit în chinurile facerii şi de durere n-am ştiut ce să mă mai fac. Singura rază de soare din viaţa mea erai tu. Multe fete de crai au sperat că-mi voi alege o mireasă în locul mamei tale. La curte a sosit o crăiasă mândră şi strălucitoare ca luna dar cum inima mea nu se ostoise încă de dorul mamei tale nu i-am dat atenţie şi nu am încurajat-o cu dragostea mea. După un timp văzând că nu are nici un spor îşi dădu arama pe faţă. Atunci am aflat că era o mare vrăjitoare care sperase să puna mâna pe tronul împărăţiei. De ciudă că nu am luat-o de nevastă m-a blestemat legând blestemul cu farmece puternice să mă transform în arătarea care eram şi să nu am scăpare până când nu se va găsi un tânăr care să facă pentru mine ceva nemaifăcut de mână omenească. Tu singură Ileana ai scăpat de puterea blestemului căci nu credea că vei trăi lângă o arătare înspăimântătoare. Dar tu fata mea ai crescut şi m-ai iubit aşa cum eram fără să mai ţii minte chipul meu de dinainte. Din toţi voinicii care au ajuns la curtea mea, nici unul n-a putut rupe puterea blestemului şi mulţi dintre ei nici nu s-au mai întors pe la casele lor. Îţi mulţumesc Făt-Frumos pentru tot ce ai făcut pentru mine şi împărăţia mea. Şi mai mult decât toate îţi mulţumesc pentru dragostea curată pe care i-o porţi ficei mele. Aş vrea să staţi cu mine tot timpul dar ştiu că ai părinţi care se usucă de dorul tău Făt-Frumos. Aşa că, atunci când vreţi, puteţi pleca şi oricând voiţi sunteţi bine veniţi în casa mea. Şi ca să ajungeţi mai repede am să vi-l dau pe Întunecatul, calul meu de tinereţe care vă va duce ca vântul şi ca gândul până la palatul părinţilor tăi.
Împăratul Verde, căci acesta era numele său, intră în palat şi îi aduse Ilenei cufărul de zestre, plin de nestemate printre care se aflau şi podoabele mamei sale. Îi îmbrăţişă, luându-şi rămas bun de la ei şi cu ochii în lacrimi se duse la grajd de unde îşi scoase calul. Odată cu Întunecatul ieşi şi Murgul care fremăta de nerăbdare. Făt-Frumos scoase cadra atât de dragă lui şi i-o întinse împăratului.
- Îţi las această cadră care mi-a fost reazem şi sprijin la greu, pentru a-ţi mai ostoi mâhnirea Mărite Impărate. Fie ca bunul Dumnezeu să se milostivească şi să ne vedem cât mai iute.
- Mergeţi cu bine copii mei şi să ne vedem sănătoşi.
Făt-Frumos îşi luă aleasa inimii şi se îndreptară către calul împăratului. Murgul său se apropie şi-i spuse:
- Suie în spatele meu Stăpâne că nu-s chiar de lepădat.
Făt-Frumos puse tot bagajul în spatele Intunecatului iar el împreună cu Ileana suiră în spatele Murgului. Îşi luară pentru ultima oară bun rămas şi cei doi cai porniră iute ca vântul înălţându-se în tăria văzduhului.
- Să-mi spui Stăpâne dacă merg prea iute să mai domolesc pasul.
- Da până acum de ce nu mi-ai spus şi de astă minune Murgule?
- Stăpâne, fiecare lucru la timpul său. Fiecare om are datoria să guste şi amarul şi nectarul. Fiecăruia după cum îi este scris.
Merseră ce merseră şi odată cu ei merse şi soarele la culcare. Pe cerul înstelat se vedea doar o dâră luminoasă lăsată de goana cailor. Şi ar fi mers aşa până la capătul lumii dacă Făt-Frumos nu i-ar fi spus Murgului să coboare pentru înnoptat. Coborâră lin chiar la marginea Pădurii de Argint. Făt-Frumos pregăti de culcare şi merse la Murgul său:
- Hei Murgule, Murguţule, mai am o ultimă rugăminte. Tu să pleci ca gândul la curtea tatălui meu şi să dai de veste Aflatului ca să ştie că mă întorc cu aleasa inimii să poată să-i pregătească pe bătrânii mei părinţi iar noi vom veni cu Intunecatul.
- Bine Stăpâne. Îmi dai un semn pentru Aflatul?
- Nu. Va ştii el. Numai să nu te împingă păcatul să te cobori ca o vijelie în curtea tătânelui să-i sperii de moarte.
- Fi fără grijă Stăpâne.
Făt-Frumos aseză în spatele Murgului bagajul şi cufărul Ilenei, apoi îi făcu semn. Calul fornăi de două ori şi se înălţă pierzându-se în întunecimea nopţii. Să-i lăsăm pe Făt-Frumos şi pe Ileana Cosânzeana să doarmă somn fără grijă şi să ne întoarcem înaintea Murgului la palatul împăratului să vedem ce s-a mai întâmplat între timp.
După întoarcerea Aflatului, zilele treceau ca o pâclă fără culoare şi sunete. Împărăteasa abia dacă mai gusta câte ceva iar de ieşit din iatac rar se mai întâmpla. Împăratul se retrase în durerea lui lăsând toate grijile împărăţiei în seama Sfatului Ţării şi a Aflatului. Acesta nici nu mai ştia ce să zică şi ce să facă pentru a le uşura durerea şi viaţa celor doi bătrâni. În fiecare zi acesta intra în iatacul împărătesei pentru a mai vedea cum arată năframa. Dacă la început doar colţurile erau îngălbenite, acum toată năframa părea muiată în şofran. Aflatul se ruga în fiecare zi pentru reuşita prinţului care tot întârzia. Trecură două luni, mai trecură încă două şi tot nu aveau nici o veste.
Când într-o seară, Aflatul intră în iatacul împărătesei vazu năframa strălucind albă ca neaua. Îi spuse stăpânei dar aceasta tot nu credea. Se duse la împărat şi îi spuse şi acestuia să se pregătească deoarece nu va mai trece mult şi fiul său se va întoarce. Împăratului nu-i venea să creadă dar dădu poruncă să pregătească palatul şi să-l împodobească ca pentru primirea unor oaspeţi de seama. Nu trecu mult şi într-o dimineaţă la poarta palatului bătea din copită Murgul prinţului. Aflatul ieşi repede atras de hărmălaia produsă, căci toţi curtenii se minunau de sosirea calului încărcat de cufere. Murgul merse până în faţa Aflatului şi-şi plecă grumazul.
- Unde-i stăpânul tău Murgule? Vine şi el?
Calul plecă din cap dându-i de înţeles Aflatului. Acesta dădu poruncă slugilor să ridice bagajele din spatele calului, să le ducă în camera prinţului iar calul să-l ducă la grajd şi să-l îngrijească. Apoi intră în palat trezindu-i pe împărat şi pe împărăteasă, vestindu-le apropiata întoarcere a prinţului cu aleasa inimii. Aceştia porunciră să pregătească camerele prinţului şi ale prinţesei, să pregătească bucatele, să lustruiască tot ce nu era lustruit, să facă ce nu mai fusese făcut de ani de zile şi nici ei nu mai ştiau ce să zică şi ce să facă. Când obosiră, de alergat de-a surda prin palatul împărătesc porunciră slugilor să le duca jilţurile în
curtea palatului şi se asezară aşteptând întoarcerea prinţului. Porunciră unui străjer să urce în cel mai înalt turn şi să dea semn când va vedea alaiul. Toată lumea alerga pe culoarele palatului fiecare făcând ceea ce credea că-i mai bine pentru apropiata întoarcere şi de multe ori se trezeau că unul ce făcea celălat desfăcea. Toată lumea aştepta cu nerăbdare căci toţi curtenii îi duceau dorul prinţului şi peste toate, toţi erau curioşi să vadă cum arăta aleasa inimii sale.
Împărăteasa porunci slujnicei sale să meargă în iatac să aducă năframa, să o aibă aproape şi ridică ochii mulţumind cerului pentru bucuria de a-şi vedea fiul. Şi cum rămăsese cu ochii aţintiţi în aurul soarelui până la lăcrimare deodată îi spuse împăratului:
- Ia priveşte Măria Ta ce poate fi şi musca ceea ce se zbate în dreptul soarelui de parcă i-ar fi frică să nu se ardă?
Împăratul ridică şi el privirile cu ochii lăcrimaţi de puterea soarelui:
- Ce muscă Doamna Mea? nu vezi că-i o ciocârlie ce-şi cântă dragostea?
Împărăteasa ridică iar ochii şi zise:
- Mare minune Măria Ta, acum nu-i nici muscă nici ciocârlie, acum e ditamai vulturul.
Slujitorii ridicară şi ei privirile şi se minunau de vedenia care era pe cer. Căci din vultur acum părea o dihanie cu patru picioare şi cu aripi ce avea două cocoaşe în spinare iar la un moment dat desluşiră că era un cal de poveste, negru ca tăciunele, cu aripi intinse cum nici o pasăre nu avea, ce ducea în spate două făpturi omenesti. Cei mai slabi de inimă începură să se retragă în umbra arcadelor, neştiind ce să zică şi ce să facă. Într-un târziu, calul se lăsă lin în curtea palatului şi atunci văzură cu toţii că purta în spate pe însuşi Făt-Frumos, cu o neasemuită fecioară, că la soare te puteai uita dar la dansa ba. Toată lumea rămăsese cu gura căscată şi nu se mai auzea decât foşnetul aripilor care se strângeau. Împăratul se ridică dar picioarele nu-l putură ţine, atât de mare îi era bucuria. Ochii îi râdeau dar lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Împărăteasa căzu într-un leşin adânc şi numai prezenţa Aflatului cu cele trebuitoare o aduse iar la simţire. Făt-Frumos o ajută pe Ileana Cosânzeana să coboare şi merseră amândoi înaintea împăratului şi a împărătesei căzând în genunchi. Împăratul îi ridică pe rând şi începu să-i îmbrăţişeze şi să-i sărute cerându-şi iertare pentru lacrimile neroade care încă mai curgeau pe obrajii săi, ce prinseseră culoare. Împărăteasa îşi îmbrăţişă atât copilul cât şi nora care era mai mândră decât orice îşi putuse închipui ea şi nu mai putea de bucurie. Împăratul nu mai avu răbdare şi porunci slugilor să mai aducă nişte jilţuri ii rugă pe toţi să se aseze şi îi ceru lui Făt-Frumos să spună povestea peripeţiilor sale de când plecase. Şi Făt-Frumos începu să povestească tot ce petrecuse de când se despărţise de Aflatul şi toate greutăţile şi necazurile îndurate: drumul prin pustiul din inima şi din faţa lui, despre palatului Zmeului, despre Ileana Cosânzeana, povesti de toata munca sa pentru a croi grădina şi de ajutorul primit, povesti de bucuria Zmeului pentru dezlegarea de blestem şi de preschimbarea sa în fiinţă omenească, povesti despre Murgul său care îl ajutase în toata intreprinderea lui, despre Întunecatul care îi aduse până aici. Când îşi termina Făt-Frumos povestea, soarele deja se pregătea să plece şi el la culcare dar nimeni nu se îndura să părăsească locul, fiind prinşi de vraja celor povestite, lucruri pe care ureche omenească nu le mai auzise. Atunci, dinspre grajduri se auzi un tropot de copită şi se iviră cei doi armăsari, care se opriră lângă Făt-Frumos. Şi unde nu prinseră a se scutura cei doi armasari şi din ce se scuturau pielea se fărâmiţa şi cădea ca o pulbere la pământ. Se dădură de trei ori peste cap şi în locul celor doi armăsari apărură doi flăcăi mândri, cu straie împărăteşti şi coroane pe cap. Toată lumea rămase înmărmurită de o aşa minune şi nimeni nu-şi credea ochilor. Cei doi se apropiară şi plecară capul aşteptând cuvântul împăratului. Acesta le făcu semn să se aseze. Cel ce fusese Murgul îndrăzni şi luă cuvântul:
- Mărite Împărate şi aleasă adunare, povestea noastră este pe cât de tristă pe atât de greu de grezut, dar este cu totul şi cu totul adevărată. Nimeni nu a ştiut, nici măcar tatăl nostru dar noi suntem fraţii Ilenei Cosânzeana. Slujnica de încredere a mamei fusese cumpărată de vrăjitoarea cea încrâncenată şi la nastere am fost luaţi şi ascunşi, încât nici măcar mama noastră nu a ştiut de soarta noastră şi a murit convinsă că avusese doar o fată. După câteva zile am fost scoşi din palat şi duşi într-o casă părăsită din pădure. Acolo am fost lăsaţi în grija unei slujnice de încredere a vrăjitoarei. Când aceasta a văzut că nu-i poate câştiga dragostea tatălui nostru, turbată de furie, a venit şi ne-a prefăcut în vitele care eram, legându-ne cu blestem ca să nu putem scăpa decât atunci când un tânăr va reuşi să ţină cele trei legăminte: să vadă ceva nemaivăzut de ochiul omenesc, să facă ceva nemaifăcut de mână omenească şi să spună ceva nemaiauzit de urechile omeneşti. Şi toată viaţa am stat despărţiţi, eu slujindu-l pe tatăl meu, iar fratele slujindu-te pe tine Făt-Frumos. Şi poate că ne-am fi aflat sfârşitul toţi cei prinşi de blestem dacă nu i s-ar fi făcut milă Maicii Domnului de chinul şi nevinovăţia noastră, şi nu ne-ar fi ajutat să scăpăm. Şi scăparea a venit din partea ta Făt-Frumos care ai văzut cadra cu chipul surorii noastre, lucru nemaivăzut de ochi omenesc, dacă nu ai fi făcut grădina aceea minunată, lucru nemaifăcut de mână omenească şi dacă acum nu ai fi povestit părinţilor şi întregii Curţi povestea ta, lucru nemaiauzit de urechi omeneşti. Căci dacă nu se întâmplau toate acestea până la miezul nopţii noi am fi rămas sub blestem toată viaţa. Deci Mărite Împărate poţi să fii mândru de feciorul ce te moşteneşte şi căruia noi nu ştim cum să-i mulţumim pentru binele făcut.
Când termină de povestit feciorul de împărat toate acestea, toată lumea plângea şi Ileana Cosânzeana sări şi-şi îmbrătişă cei doi fraţi pe care îi aflase abia acum. Din întunecimea nopţii, căci nimeni nu se îndurase să părăsească adunarea pentru aduce lumină, se auzi glasul Aflatului. Acesta făcu un semn şi lumini apărură de niciune. Ieşi în faţa şi dintr-o dată se preschimbă apărând bătrânul care îl învaţase pe împărat cum să facă să capete un fecior. Se apropie de împărat şi îi întinse năframa spunându-i să se şteargă cu ea la ochi şi pe tot chipul, la fel şi împărăteasa. Se îndreptă spre cei doi fii de împărat şi în locul bătrânului apăru slujnica din pădure care le purtase grija când ei erau mici. După aceea se preschimbă iarăşi şi apăru în faţa lor bătrâna din pădure care îl omenise pe Făt-Frumos, se apropie de acesta şi îi întinse galbenul pe care îl lăsase pe laiţă în căsuţa din pădure şi dintr-o data în locul ei apăru însă-şi Maica Domnului înconjurată de cete îngereşti. Îi binecuvântă şi le ură să aibă parte de toată bucuria şi pacea omenească după care se ridică la ceruri învăluită în lumina care o înconjura. Trecuse noaptea şi soarele mătura cerul cu lumina lui, dar nimeni nu reuşea să se mişte din loc. Totul era prea greu de priceput şi prea nefiresc pentru o singură zi o singură noapte. Dar împăratul căzu în genunchi şi toata Curtea împreună cu el, rugându-se şi mulţumind cerului pentru toate câte se întâmplaseră.
Încă din acea zi, împăratul puse să se scrie cărţi către toţi împăraţii să-i invite la nunta fiului său cu Ileana Cosânzeana iar prima carte plecă chiar la curtea Împăratului Verde, vestindu-l de nunta fetei pe care chiar unul din fii săi o duse. Veselia şi bucuria pentru milostenia cerească erau aşa de mari că toţi erau mai tineri, mai frumoşi şi mai curaţi. La soroc, curtea şi împrejurimile palatului erau înţesate de alaiuri împărăteşti încât era o bucurie să poţi privi toată minunăţia veşmintelor şi podoabelor ce străluceau pe trupurile şi chipurile prinţilor şi prinţeselor dar nici unul nu se apropia de gingăşia şi frumuseţea rochiei de mireasă ce era ţesută din fire de argint luminat şi presărată cu lacrimi de diamante. Mesele de ospăţ erau asezate pe un tapşan căci nici o sală nu putea cuprinde marea de oaspeţi şi invitaţi. Cei doi împăraţi conduseră pe cei doi tineri la atlar şi toată suflarea simţi că cerurile însăşi se deschiseră şi chiar şi îngerii priveau şi se bucurau. Ospăţul ţinu o lună încheiată şi cei doi prinţi, fraţii Ilenei, îşi găsiră şi ei prinţese pe măsură şi încă două nunţi se porniră. Veselia făcu înconjurul pământului şi cei ce nu ajunseseră se bucurau pentru bucuria celor doi împăraţi. Şi poate ca or mai benchetui şi astăzi dar despre acest lucru eu nu mai am ştiinţă. Dar poate că ştiti voi să-mi spuneţi ce s-a mai petrecut pe la curţile celor doi împăraţi? Sau cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzeana? Sau cu cei doi fraţi ai ei?
Aş vrea să pot spune şi eu că: “Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea”. Dar am să spun ce-am zis şi la început: va fi odată ca niciodată doar atunci când povestea se va termina. Dar oare poveştile se pot termina vreodată? Poate ca da, poate ca nu. Dar atât ştiu, că atunci când se vor termina poveştile se va termina şi cu “a fost odată ca niciodată” şi sigur, atunci nu mai suntem copii.

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (6):


Incredibil de lunga, dar prea - de alexbrie la: 23/04/2004 04:14:01
Incredibil de lunga, dar preafrumoasa poveste.
Multumesc.


____________________________
"It is bad luck to be superstitious"
#14381 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Mii de multumiri - de LMC la: 23/04/2004 17:21:01
Am citit toata povestea cu sufletul la gura, si mi-am amintit cind eram mica cum stateam incremenita cu cartile de povesti in mina citind despre printi si printese, cai inaripati si zmei in alte meleaguri. Nu stiu daca tu ai fost autorul acestei povesti, sper ca da, pentru ca as vrea sa citesc mai multe. Daca ai vreo carte sau alte povesti de publicat spune-ne.
#14418 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
raspuns - de cosmacpan la: 24/04/2004 08:31:40
Ciclul de povesti cuprinde zece lucrari si un pereambul in total unsprezece lucrari al caror autor ar fi foarte bucuros sa afle ca amintirea copilariei este inca vie in alte minti si suflete. Daca se pot publica as fi cel mai fericit pentru ca in acest fel aceste povesti pot ajunge si la sufletele curate ale copiilor. Daca chiar va intereseaza putem aborda acest subiect.Cu stima,
Autorul - Mac
#14445 (raspuns la: #14418) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Doresc sa mai citesc - de LMC la: 27/04/2004 13:00:33
Sint ca un burete uscat care nu se satura sa mai absoarbe inca o picatura de apa. As vrea sa mai citesc, in orice format posibil. Daca as fi avut posibilitatea de a va publica ceva as fi facut-o cu cea mai mare placere. Din pacate sint doar o plasticiana cu o imaginatie flaminda dupa inspiratie, care ar fi disponibila sa va ilustreze povestile pentru o eventuala publicare. Daca puteti sa ne mai onorati cu cite-o poveste as fi cea mai fericita. Imi place stilul, imi place realismul imbinat cu fantezia.
#14600 (raspuns la: #14445) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Ca un burete.... - de cosmacpan la: 28/04/2004 01:41:24
Dumnezeu a lasat ploaia tocmai pentru a mai inmuia pamantul pentru a nu lasa sa se usuce nimic. Daca ceea ce scriu eu poate face bine nu pot decat sa ma bucur iar daca mai da nastere si unor schite sau tablouri cu atat mai bine. Poate ca urmatoare dumneavoastra expozitie de succes va fi tocmai cu aceste lucrari (am spus poate dar de fapt sunt sigur de acst lucru). Va urez succes si spor la lucru. Partea a doua......

PS: poate ca cei de la Cafenea vor dori sa-si infrumuseteze salile si cu cateva tablouri.
#14631 (raspuns la: #14600) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Gaza Nu numai pentru poveste - de Gaza la: 08/06/2006 19:39:12
Gaza
Nu numai pentru povestea aceasta dar si pentru celelalte pe care le-am citit, cred ca sunteti un om incredibil de frumos. M-ati facut sa ma simt altfel.
#126876 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: