Gandul se desfasoara intre afirmatie si negatie. O delimitare bipolara intre alb si negru este poate caracteristica fundamentala a drumului obisnuit catre cunoastere. Omul incearca sa epuizeze si sa-si epuizeze continutul in delimitari stricte. El evita sa fie da si nu in acelasi timp. Exista totusi unele momente in care, chiar de ne afirmam sau negam, ramanem cumva in afara categoriei. Cand unul dintre aceste momente apare in actualitate, cea mai usoara este imaginarea, inventarea unui eu, un eu care sa se potriveasca tiparului in care am fost educati sa ne manifestam.

In acest tipar, noi insine reinventati, aparem ca definiri incomplete. Ceea ce afirmam sau negam punctual ne seamana, la fel cum un portret seamana arhitipului. Desenam o inghetare atemporala a incompletului, a neviului si (din pacate) a evidentului. Ceea ce strictul nu poate contine, ceea ce strictul eludeaza, este tocmai dinamica fiintarii. Intre afirmatie si negatie, potentialul este imposibil si chiar de neinteles.

In aceste conditii, esecul este doar o chestiune de sincronizare. Tiparul trebuie sa se suprapuna dorintei de adanc. Desi matricea da-nu, alb-negru este invatata la scoala, desi omul incepe sa isi delimiteze categoriile, desi incepe sa defineasca pe un calapod repede invatat; mai devreme sau mai tarziu va realiza ca esenta lucrurilor si chiar esenta sa, ca obiect principal al demersului de cunoastere, nu sta intr-o raportare care poate fi socotita si de tip didactic. Esecul vine atunci cand omul cunoaste lumea ca pe ceva mort. Esecul vine din definitie. Raportandu-se la o lume punctual moarta, omul se indreapta si catre sine in acelasi fel.

Raportul, echilibrul catafatic-apofatic a fost stricat. Intelegand doar articulatul si avand apetenta doar spre catafatic, omoram toate realitatile inexprimabile. Spiritul modern nu are timp si loc pentru negrait. Prin aceasta se castiga mult la capitolul evidenta. Pierdem insa adancul, abisul. Valorificand cuvantul dincolo de potentele sale, degradam atat lumea in care traim, cat si pe noi insine. Nici nu mai poate sa fie vorba de metafizic intr-un orizont in care totul se poate spune, in care totul se supune dorintei artificial induse de a separa elemente inseparabile.

Progresul, ca sens al istoriei, justifica si arata utilitatea gandirii da-nu. Problema – solutie pare o poteca sine qua non pentru binele umanitatii. Binele omului in drumul catre sine este, din aceasta perspectiva, doar o chestiune secundara. Negraitul a fost tras pe un fel de linie moarta – este considerat ca o chestiune ce tine de misticism. Negraitul si doxologicul nu mai preocupa in mod serios omul contemporan. Nu stiu daca acesta este un lucru bun sau rau.