te provoaca sa gandesti
| recomandari: | Photoree - The collaborative image recommendation system |
| Ghidoo.ro - Descopera internetul interesant! |
gandul cautarii
de Homo Stultus la: 25/09/2007 18:53:59 modificat la: 25/09/2007 18:54:16 arata originalulvoteaza:
Cautarea ca dimensiune de seama a devenirii este cea care indeamna omul sa-si determine pozitia in relatia cu lumea si cu sine insusi. Aceasta determinare de atitudine existentiala este umbra omului care simte o insuficienta la nivelul propriei constiinte, la nivelul propriei realitati noetice.
Comoditatea mintala (ca sa il citam pe Poincare via Tutea) apare ca singura speranta de normalitate pentru omul caruia lumea ii apare nu doar opaca ci si ca factor de opacizare.
Cautarea este inerenta vietuirii in trup. Uneori ea capata accente grave, dramatice; sunt momentele de razboire cu sinele, sunt momentele cand fara a inchide trebuie sa determini, sa te determini. Alteori acest premergator al devenirii trece in planul doi. De disparut nu dispare insa niciodata.
Dialectic, fiintarea doar in cadrul imanent aduce cu sine si tragedia. Fiintarea vazuta ca o devenire permanenta (cum de altfel si e), este tragica. Si tragismul vine din absenta scopului ultim al cautarii - Adevarul. Adevarul despre mine si despre lume. Sfasierea oricarei forme de tranzitie si cufundarea in absolut. Acest absolut ravnit mereu; mereu absent. Acelasi Tutea spune ca mai multe adevaruri inseamna nici un adevar.
Astfel noi nu putem determina in nici un fel finalul demersului de a cauta. Nu poti gasi adevarul tau. Pentru ca Adevarul se plaseaza totusi la nivelul transcendent. El poate sa fie experimentat, participat dar nu determinat. Poate din acest motiv acelasi autor spune ca: omul poate sa primeasca adevarul, el nu poate sa il caute si nici sa il determine.
Pe orice drum ar apuca un om, el se loveste repede de limite. Limite care pot sa fie date de continutul sau ontologic(deci subiective) si de natura lumii (obiective). In campul gandirii exista trei conceptii despre adevar: transcendenta, imanenta si formala (cf. I.G. Savin). Nu insist asupra acestora pentru ca rareori omul este o viata intreaga adeptul uneia dintre cele trei. Se poate insa sublinia doar ca toate cele trei cauta adevarul obiectual. Adevarul-obiect.
Traind intr-o lume impotenta de devenire (dupa vechea sintagma nimic nou sub soare) omul isi da repede seama ca el este totusi un nou. Nu un nou absolut pentru ca imparte natura sa cu toti ceilalti oameni. Dar, ca mod de subzistenta al naturii, fiecare om e un nou absolut. Dinamica vietii sale este nu numai noua ci si de nerepetat. De aici si valoarea persoanei sau a individului.
De la antinomia om (ratiune) - lume (rationalitate - iratiune) pana la absurd nu mai este decat un pas. Cum va eluda omul conflictul intre potentialul sau infinit si capacitatea sa limitata? In contextul absurdului teoria lui nicaieri devine una cat se poate de seducatoare. Amnezia e iarasi posibila. O schilodire a lui Carpe Diem e fermecatoare.
Ancorarea in realitate, aplaudata adesea, este doar o lasa superficialitate. Adancul, haul, insondabilul ameteste. Provoaca neliniste. Viata traita de dragul vietii, cu certitudini si fara semne de intrebare permanente e o viata demna de un animal. Definirea omului ca animal nu este doar o constatare empirica ci uneori ascunde si un fel de speranta bine camuflata.
A te intreba mereu este probabil cel mai incomod lucru. A te redetermina in limitele finitului; ca definire si nu ca definitie e o provocare care oboseste in mod ingrozitor. Dar o viata traita la nivel uman (renuntand la reprezentarile zoomorfe) inseamna o miscare permanenta catre sine si catre lume. Fiecare zi in om se naste fara certitudinea trecutului si fara posibilitatea viitorului. Numai astfel cautarea nu moare. E ciudat. S-ar parea ca desi stim ca nu vom gasi niciodata absolutul avem ca obiectiv ontologic cautarea lui. Aceasta cautare ar avea succes doar daca absolutul ar voi sa ni se descopere. Deja aceasta idee e mai aproape de religie decat de filosofie.
Oricum renuntarea la cautare (o cautare autentica si permanenta) duce omul fie la moarte prin nepasare fie la un sentiment acut si implacabil al esecului, al incompletului.
Comoditatea mintala (ca sa il citam pe Poincare via Tutea) apare ca singura speranta de normalitate pentru omul caruia lumea ii apare nu doar opaca ci si ca factor de opacizare.
Cautarea este inerenta vietuirii in trup. Uneori ea capata accente grave, dramatice; sunt momentele de razboire cu sinele, sunt momentele cand fara a inchide trebuie sa determini, sa te determini. Alteori acest premergator al devenirii trece in planul doi. De disparut nu dispare insa niciodata.
Dialectic, fiintarea doar in cadrul imanent aduce cu sine si tragedia. Fiintarea vazuta ca o devenire permanenta (cum de altfel si e), este tragica. Si tragismul vine din absenta scopului ultim al cautarii - Adevarul. Adevarul despre mine si despre lume. Sfasierea oricarei forme de tranzitie si cufundarea in absolut. Acest absolut ravnit mereu; mereu absent. Acelasi Tutea spune ca mai multe adevaruri inseamna nici un adevar.
Astfel noi nu putem determina in nici un fel finalul demersului de a cauta. Nu poti gasi adevarul tau. Pentru ca Adevarul se plaseaza totusi la nivelul transcendent. El poate sa fie experimentat, participat dar nu determinat. Poate din acest motiv acelasi autor spune ca: omul poate sa primeasca adevarul, el nu poate sa il caute si nici sa il determine.
Pe orice drum ar apuca un om, el se loveste repede de limite. Limite care pot sa fie date de continutul sau ontologic(deci subiective) si de natura lumii (obiective). In campul gandirii exista trei conceptii despre adevar: transcendenta, imanenta si formala (cf. I.G. Savin). Nu insist asupra acestora pentru ca rareori omul este o viata intreaga adeptul uneia dintre cele trei. Se poate insa sublinia doar ca toate cele trei cauta adevarul obiectual. Adevarul-obiect.
Traind intr-o lume impotenta de devenire (dupa vechea sintagma nimic nou sub soare) omul isi da repede seama ca el este totusi un nou. Nu un nou absolut pentru ca imparte natura sa cu toti ceilalti oameni. Dar, ca mod de subzistenta al naturii, fiecare om e un nou absolut. Dinamica vietii sale este nu numai noua ci si de nerepetat. De aici si valoarea persoanei sau a individului.
De la antinomia om (ratiune) - lume (rationalitate - iratiune) pana la absurd nu mai este decat un pas. Cum va eluda omul conflictul intre potentialul sau infinit si capacitatea sa limitata? In contextul absurdului teoria lui nicaieri devine una cat se poate de seducatoare. Amnezia e iarasi posibila. O schilodire a lui Carpe Diem e fermecatoare.
Ancorarea in realitate, aplaudata adesea, este doar o lasa superficialitate. Adancul, haul, insondabilul ameteste. Provoaca neliniste. Viata traita de dragul vietii, cu certitudini si fara semne de intrebare permanente e o viata demna de un animal. Definirea omului ca animal nu este doar o constatare empirica ci uneori ascunde si un fel de speranta bine camuflata.
A te intreba mereu este probabil cel mai incomod lucru. A te redetermina in limitele finitului; ca definire si nu ca definitie e o provocare care oboseste in mod ingrozitor. Dar o viata traita la nivel uman (renuntand la reprezentarile zoomorfe) inseamna o miscare permanenta catre sine si catre lume. Fiecare zi in om se naste fara certitudinea trecutului si fara posibilitatea viitorului. Numai astfel cautarea nu moare. E ciudat. S-ar parea ca desi stim ca nu vom gasi niciodata absolutul avem ca obiectiv ontologic cautarea lui. Aceasta cautare ar avea succes doar daca absolutul ar voi sa ni se descopere. Deja aceasta idee e mai aproape de religie decat de filosofie.
Oricum renuntarea la cautare (o cautare autentica si permanenta) duce omul fie la moarte prin nepasare fie la un sentiment acut si implacabil al esecului, al incompletului.
comentarii (40):
latu
- de
Homo Stultus
la: 27/09/2007 08:42:23
Modificat la: 27/09/2007 08:45:35
Nu stiu daca principiul coastei de drac. Principiul dinamicii fiintei, a celei cugetatoare. Inca de la cel din Cro-Magnon aceasta scotocire dupa, senzatia neplinului, dorirea adancului - dincolo de periferic; a insotit omul. Nu spun nimic nou, nimic folositor, nimic categoric. Energia luciferica a omului nu este neaparat draceasca. Lumea obiectuala este un amalgam din umbre, penumbre si lumini. S-a folosit in spiritualitate expresia "intunericul divin" sau bezna lui Dumnezeu. O farama din aceasta bezna, din acest intuneric se regaseste in lume si in noi. De aceea ne impiedicam pe undeva in cautare de principiul fundamental al lucrurilor. Daca principiul coastei de drac presupune ca omul sa devina dumnezeu in Dumnezeu atunci il accept. Asta ar trebui sa fie adevarata cunoastere luciferica. Daca dimpotriva, el presupune o autonomie si o independenta absoluta, atunci il resping. Pentru ca finitul este cauzat si orice efect este determinat in acest lant al cauzalitatii. Omul nu se poate rupe de cauza sa, isi poate renega insa scopul si poate ca, daca e marinimos, isi asuma efectul faptului de a fi.
Cogito ergo sum. Da. Si da nu pentru ca as desconsidera biologicul. Am spus in nenumarate randuri ca neoplatonismul nu are un fan in mine. De altfel cugetarea si afectivitatea sunt cele care diferentiaza omul de lumea animala. Ele dau distinctia calitativa intre cugetator si o realitate care se preteaza cugetarii (fie si doar superficial). Normal ca exista o cugetare implicita, un fel de cugetare-reflex (impusa de acea lupta de supravietuire). Aceasta (desi este principalul motor al evolutiei ca specie) este de proasta calitate pentru o cunoastere mai adanca. Este inteligenta, siretenia, dibacia dar nu intelepciunea, autocunoasterea, miezul fiintarii nu marginea sa. Absenta acestui "cogito" secundar implica deci in mod indiscutabil o moarte. Viata e dinamica. Acest dinamism dispare. Si de aceea consider ca se poate vorbi de o moarte. Inflexibilitatea si uscaciunea cognitivului si afectivului abrutizeaza. Si astfel omul moare pentru ca bruta sa se nasca.
Banuiti de coma spirituala putem sa fim toti intr-un moment sau altul. Necazul e ca ne limitam la margini de fiintare (cum spunea cineva). Limitandu-ne aici ne traim si ne murim anonimi. Si lumea este doar suprafata si inteles inchis.
Prin faptul ca noi cautam marginea vom observa ca in curand lumea nu ne mai spune nimic. Noi insine repede epuizati vom epuiza si pe cel de langa. Il vom cuprinde stergand acea dimensiune fundamentala a lui care este taina. Numai cautand adancul lumea ne ramane cognoscibila si tainica in acelasi timp. Numai astfel acel nec plus ultra al fiintarii - relatia; va ramane potenial deschis infinitului.
Multumesc de comentariu. (nu mai am timp sa recitesc si imi cer scuze pentru eventualele greseli de scriere ori exprimare precum si de posibila pierdere a coerentei).
Cogito ergo sum. Da. Si da nu pentru ca as desconsidera biologicul. Am spus in nenumarate randuri ca neoplatonismul nu are un fan in mine. De altfel cugetarea si afectivitatea sunt cele care diferentiaza omul de lumea animala. Ele dau distinctia calitativa intre cugetator si o realitate care se preteaza cugetarii (fie si doar superficial). Normal ca exista o cugetare implicita, un fel de cugetare-reflex (impusa de acea lupta de supravietuire). Aceasta (desi este principalul motor al evolutiei ca specie) este de proasta calitate pentru o cunoastere mai adanca. Este inteligenta, siretenia, dibacia dar nu intelepciunea, autocunoasterea, miezul fiintarii nu marginea sa. Absenta acestui "cogito" secundar implica deci in mod indiscutabil o moarte. Viata e dinamica. Acest dinamism dispare. Si de aceea consider ca se poate vorbi de o moarte. Inflexibilitatea si uscaciunea cognitivului si afectivului abrutizeaza. Si astfel omul moare pentru ca bruta sa se nasca.
Banuiti de coma spirituala putem sa fim toti intr-un moment sau altul. Necazul e ca ne limitam la margini de fiintare (cum spunea cineva). Limitandu-ne aici ne traim si ne murim anonimi. Si lumea este doar suprafata si inteles inchis.
Prin faptul ca noi cautam marginea vom observa ca in curand lumea nu ne mai spune nimic. Noi insine repede epuizati vom epuiza si pe cel de langa. Il vom cuprinde stergand acea dimensiune fundamentala a lui care este taina. Numai cautand adancul lumea ne ramane cognoscibila si tainica in acelasi timp. Numai astfel acel nec plus ultra al fiintarii - relatia; va ramane potenial deschis infinitului.
Multumesc de comentariu. (nu mai am timp sa recitesc si imi cer scuze pentru eventualele greseli de scriere ori exprimare precum si de posibila pierdere a coerentei).
Homo Stultus
- de
zaraza sc
la: 29/09/2007 13:13:58
Modificat la: 29/09/2007 13:15:39
Cel mai greu de suportat este cind intrebarea ce ti-o pui nu naste nici intrebare, nici raspuns...:)
Dupa ce am trimis comentariul am vazut subtitlul: "despre cum sa nu gasesti nimic."
Dupa ce am trimis comentariul am vazut subtitlul: "despre cum sa nu gasesti nimic."
zaraza sc
- de
Homo Stultus
la: 30/09/2007 07:24:25
Ma uitam recent la un documentar despre univers. Spuneau acolo, printre altele, ca intr-o bucata de nimic de pe cer sunt vreo 3000 de galaxii. Nici nu vreau sa ma gandesc cat cuprinde tot "nimicul". :)
***
- de
Cri Cri
la: 30/09/2007 11:16:20
"...Adevarul se plaseaza totusi la nivelul transcendent. El poate sa fie experimentat, participat dar nu determinat. Poate din acest motiv acelasi autor spune ca: omul poate sa primeasca adevarul, el nu poate sa il caute si nici sa il determine."
"Oricum renuntarea la cautare (o cautare autentica si permanenta) duce omul fie la moarte prin nepasare fie la un sentiment acut si implacabil al esecului, al incompletului. "
sa-i spunem contradictie? apreciere a dimensiunii umane in raport cu un ideal dat, poate? metaforic, Dumnezeu spunand "asculta-ma si ai rabdare", vs. sarpele: "vei cunoaste"?
la urma urmei, inteligentza, simturile, sentimentele, sunt blestem pe cat binecuvantare, ori poate ca nu cuprind eu pana dincolo de ele si nu-mi pot imagina omul la capatul cunoasterii. Abia acel om n-ar trai in sens obisnuit pentru sine ori macar pentru altii. Paradoxal, desi ar percepe cu claritate microscopicul si imensitatea, ar cuprinde bine si rau fara proportii si nuante, incapabil de a se raporta la situatii, mediul l-ar gasi strain. De aceea, pe cat de insistent scrutatori ai profunzimilor ne aflam, poate tot pe-atat ar trebui sa ne temem de un sfarsit al cautarilor. Mai interesant e ca si Adevarul ne cauta pe noi; o renuntare la cautare in sensul descris de tine e mai degraba o respingere
"Oricum renuntarea la cautare (o cautare autentica si permanenta) duce omul fie la moarte prin nepasare fie la un sentiment acut si implacabil al esecului, al incompletului. "
sa-i spunem contradictie? apreciere a dimensiunii umane in raport cu un ideal dat, poate? metaforic, Dumnezeu spunand "asculta-ma si ai rabdare", vs. sarpele: "vei cunoaste"?
la urma urmei, inteligentza, simturile, sentimentele, sunt blestem pe cat binecuvantare, ori poate ca nu cuprind eu pana dincolo de ele si nu-mi pot imagina omul la capatul cunoasterii. Abia acel om n-ar trai in sens obisnuit pentru sine ori macar pentru altii. Paradoxal, desi ar percepe cu claritate microscopicul si imensitatea, ar cuprinde bine si rau fara proportii si nuante, incapabil de a se raporta la situatii, mediul l-ar gasi strain. De aceea, pe cat de insistent scrutatori ai profunzimilor ne aflam, poate tot pe-atat ar trebui sa ne temem de un sfarsit al cautarilor. Mai interesant e ca si Adevarul ne cauta pe noi; o renuntare la cautare in sensul descris de tine e mai degraba o respingere
Homo Stultus
- de
zaraza sc
la: 01/10/2007 10:38:43
;)
Si tot asa, tinind cont ca fiecare persoana indiferent de virsta etc, are problemele ei, oare ce probleme si ginduri are un om simplu fara nevoi filozofice?...O intreaga pleiada de calcule privind posibilitatea ca el sa aiba cele necesare pe durate scurte, medii si lungi de timp, in functie de personalitatea individuala, fireste.
Si tot asa, tinind cont ca fiecare persoana indiferent de virsta etc, are problemele ei, oare ce probleme si ginduri are un om simplu fara nevoi filozofice?...O intreaga pleiada de calcule privind posibilitatea ca el sa aiba cele necesare pe durate scurte, medii si lungi de timp, in functie de personalitatea individuala, fireste.
***
- de
jeniffer
la: 01/10/2007 10:58:45
Ce intelegi prin om simplu si nevoi filozofice?
jeniffer
- de
zaraza sc
la: 01/10/2007 11:19:24
E acea persoana care are citeva idei foarte clare despre viata si societate, are circa opt clase(dar totdeauna exista exceptii), si ii este suficient. Pentru el nu exista schimbare, nu exista nevoia de schimbare si de intrebari, ideile lui sint aplicabile la tot ce se intimpla in jurul lui.
Accept imbunatatiri ale definitiei. Care definitie?!
Nevoi filozofice: nevoia de a-ti pune mereu intrebari, de a nu te multumi raspunsul sau daca te multumeste te conduce insa la alte intrebari. Chiar daca pornesti de la banala intrebare ce zi e azi, tot la filozofie ajungi in felul asta...
Accept imbunatatiri ale definitiei. Care definitie?!
Nevoi filozofice: nevoia de a-ti pune mereu intrebari, de a nu te multumi raspunsul sau daca te multumeste te conduce insa la alte intrebari. Chiar daca pornesti de la banala intrebare ce zi e azi, tot la filozofie ajungi in felul asta...
***
- de
jeniffer
la: 01/10/2007 11:30:27
Si ce faci cu atitea raspunsuri neclare?
***
- de
jeniffer
la: 01/10/2007 12:06:08
De exemplu, raspunsul ca materia organica este o structura chimica aparuta in mediu favorabil poate da nastere altor intrebari, dar nu despre ce face zeul.
jeniffer
- de
zaraza sc
la: 01/10/2007 13:22:15
Brodez cu ele in jurul afirmatiilor stiintifice, invesmintez afirmatiile ca sa nu ma lovesc in coltzurile formulelor matematice.
sau
"De exemplu, raspunsul ca materia organica este o structura chimica aparuta in mediu favorabil poate da nastere altor intrebari, dar nu despre ce face zeul."
Tot la filozofie ajungi...ajungi in domeniul ipotezelor.
HMMM, am zis eu ceva despre zeu in comentariul anterior??
sau
"De exemplu, raspunsul ca materia organica este o structura chimica aparuta in mediu favorabil poate da nastere altor intrebari, dar nu despre ce face zeul."
Tot la filozofie ajungi...ajungi in domeniul ipotezelor.
HMMM, am zis eu ceva despre zeu in comentariul anterior??
***
- de
jeniffer
la: 01/10/2007 13:35:15
Depinde de ipoteze.
cri cri
- de
Homo Stultus
la: 01/10/2007 16:41:56
Modificat la: 01/10/2007 16:58:55
Antinomie, paradox, util - nu contradictie in sensuri.
Am amintit in text modul in care se raporteaza diversi oameni la adevar. Adevarul obiect ni-l reprezentam (pentru ca de avut nu-l avem niciodata) ca pe ceva ce putem contine. Cautam sa continem si prin asta terfelim. Facem din adevar o curva, un obiect, o componenta a limitelor noastre. Nestiute dar nu inexistente. Aducem Adevarul in cadrul noetic si prin asta il imobilizam in carne si in sange, in imanent sau, in mod ilegitim (acelasi Tutea) in transcendent.
Iar daca exista un adevar pe care nu il putem intelege atunci ar fi ridicol sa il cautam. Nu? Atunci tot ridicol este sa ne cautam si sa cautam pe altul.
Numai daca aceasta cautare se face si altfel. Adica o cautare al carei sens este dinainte asumat ca permanent dinamic. Chiar si in acest caz, intelectul este fara putere.
Am mai discutat de perspectiva unui Adevar - persoana absoluta, izvor al fiintei si fiinta cea mai presus de fiinta. Acest adevar se lasa cautat si, intr-o masura incomensurabil mai mare, se face cunoscut. In loc de adevarul continut avem de-a face (cel putin la nivel de predictie, de posibilitate, de potenta, de ipoteza) cu un Adevar care contine. Care ne contine.
Tot Tutea (caci pentru nelamuririle mele in ceea ce-l priveste am deschis acest subiect) vorbeste despre Adevarul revelat. Omul poate sa banuiasca, sa intuiasca dar rareori sa stie.
Sfarsitul cautarilor nu vine decat in superficial, pentru ca lumea si omul sunt infinit pasibili de cunoastere. Omul poate progresa la infinit (in planul eshatologic) iar lumea si universul se pot descoperi la infinit. Oricat de transparenta ar fi relatia taina subzista.
In cazul cel mai la indemana, intre doi oameni - taina ramane taina oricat de mult ai accede la celalalt si la tine insuti. Viata este dinamica. Intrebarea incearca sa surprinda viata. In acest sens raspunsul nu poate sa fie decat dinamic. Numai omul mort (spiritual) poate avea certitudini. De aceea cautarea e un obicei atat de obositor. De aceea ieri nu inseamna nimic, maine e potenta. Ceea ce ne ramane este o redescoperire punctuala a lumii. O redescoperire permanenta a noastra. Zi de zi, clipa de clipa. Deocamdata in singurul orizont de fiintare pe care il stim - Acesta.
Nu ma tem de un sfarsit al cautarii pentru ca eu nu sunt acelasi. "Eu-ul" de maine va intreba altfel si raspunsul, mereu altfel, il va privi pe el, asta doar in secunda in care poate spune: "sunt". Si poate spune asta in masura in care abisul insondabil din fire poate sa fie banuit, intuit dar nu cert.
Am amintit in text modul in care se raporteaza diversi oameni la adevar. Adevarul obiect ni-l reprezentam (pentru ca de avut nu-l avem niciodata) ca pe ceva ce putem contine. Cautam sa continem si prin asta terfelim. Facem din adevar o curva, un obiect, o componenta a limitelor noastre. Nestiute dar nu inexistente. Aducem Adevarul in cadrul noetic si prin asta il imobilizam in carne si in sange, in imanent sau, in mod ilegitim (acelasi Tutea) in transcendent.
Iar daca exista un adevar pe care nu il putem intelege atunci ar fi ridicol sa il cautam. Nu? Atunci tot ridicol este sa ne cautam si sa cautam pe altul.
Numai daca aceasta cautare se face si altfel. Adica o cautare al carei sens este dinainte asumat ca permanent dinamic. Chiar si in acest caz, intelectul este fara putere.
Am mai discutat de perspectiva unui Adevar - persoana absoluta, izvor al fiintei si fiinta cea mai presus de fiinta. Acest adevar se lasa cautat si, intr-o masura incomensurabil mai mare, se face cunoscut. In loc de adevarul continut avem de-a face (cel putin la nivel de predictie, de posibilitate, de potenta, de ipoteza) cu un Adevar care contine. Care ne contine.
Tot Tutea (caci pentru nelamuririle mele in ceea ce-l priveste am deschis acest subiect) vorbeste despre Adevarul revelat. Omul poate sa banuiasca, sa intuiasca dar rareori sa stie.
Sfarsitul cautarilor nu vine decat in superficial, pentru ca lumea si omul sunt infinit pasibili de cunoastere. Omul poate progresa la infinit (in planul eshatologic) iar lumea si universul se pot descoperi la infinit. Oricat de transparenta ar fi relatia taina subzista.
In cazul cel mai la indemana, intre doi oameni - taina ramane taina oricat de mult ai accede la celalalt si la tine insuti. Viata este dinamica. Intrebarea incearca sa surprinda viata. In acest sens raspunsul nu poate sa fie decat dinamic. Numai omul mort (spiritual) poate avea certitudini. De aceea cautarea e un obicei atat de obositor. De aceea ieri nu inseamna nimic, maine e potenta. Ceea ce ne ramane este o redescoperire punctuala a lumii. O redescoperire permanenta a noastra. Zi de zi, clipa de clipa. Deocamdata in singurul orizont de fiintare pe care il stim - Acesta.
Nu ma tem de un sfarsit al cautarii pentru ca eu nu sunt acelasi. "Eu-ul" de maine va intreba altfel si raspunsul, mereu altfel, il va privi pe el, asta doar in secunda in care poate spune: "sunt". Si poate spune asta in masura in care abisul insondabil din fire poate sa fie banuit, intuit dar nu cert.
zaraza sc
- de
Homo Stultus
la: 01/10/2007 16:54:26
Marile nelinisti sunt prezente in fiecare om, la un nivel sau altul, acut sau mai putin acut. Chiar daca dedici 99% din timpul tau supravietuirii imediate, problema (aceasta umbra a omului) va intra macar pentru un moment in actualitatea firii. Nu vorbim despre nevoi filosofice ci despre nevoi fiintiale.
Crezi ca taranul simplu fara scoala e scutit de aceste nelinisti? Ma indoiesc. Unde ajunge fiecare in marele drum catre sine, asta e altceva. Unii dintre cei fara nevoi filosofice au ajuns foarte departe. Folclorul romanesc poate oferi nenumarate exemple. Nu de filosofie. De spiritualitate.
Chiar acele sfinte din povesti (miercuri, vineri, duminica) sunt simboluri foarte adanci.
De ce crezi ca eroul unei povesti trece pe la sfanta miercuri si sfanta vineri inainte sa ajunga la sfanta duminica? Ele reprezinta postul, incercarea pentru a ajunge la Ziua Invierii. Pe urma tot in folclor Sfanta sambata e o forta rea. Expresia apa sambetei. In spiritualitate sambata este ziua dedicata celor morti. Si multe altele. In fine am deviat de la subiect. Ceea ce doream sa subliniez este faptul ca in orice conditie s-ar afla omul nu este scutit de nelinistea ontologica. De datele capitale ale conditiei umane. Spun asta si eu nu sunt un optimist in ceea ce priveste omul. E drept ca nici mizantrop nu sunt. Inca.
Crezi ca taranul simplu fara scoala e scutit de aceste nelinisti? Ma indoiesc. Unde ajunge fiecare in marele drum catre sine, asta e altceva. Unii dintre cei fara nevoi filosofice au ajuns foarte departe. Folclorul romanesc poate oferi nenumarate exemple. Nu de filosofie. De spiritualitate.
Chiar acele sfinte din povesti (miercuri, vineri, duminica) sunt simboluri foarte adanci.
De ce crezi ca eroul unei povesti trece pe la sfanta miercuri si sfanta vineri inainte sa ajunga la sfanta duminica? Ele reprezinta postul, incercarea pentru a ajunge la Ziua Invierii. Pe urma tot in folclor Sfanta sambata e o forta rea. Expresia apa sambetei. In spiritualitate sambata este ziua dedicata celor morti. Si multe altele. In fine am deviat de la subiect. Ceea ce doream sa subliniez este faptul ca in orice conditie s-ar afla omul nu este scutit de nelinistea ontologica. De datele capitale ale conditiei umane. Spun asta si eu nu sunt un optimist in ceea ce priveste omul. E drept ca nici mizantrop nu sunt. Inca.
Homo Stultus
- de
maan
la: 01/10/2007 17:05:20
Si tragismul vine din absenta scopului ultim al cautarii - Adevarul.
de unde absurdul.:)
de unde absurdul.:)
maan
- de
Homo Stultus
la: 01/10/2007 17:07:18
Da. Omul autonom sta mereu sub acest spectru al absurdului. De aceea am o compasiune insotita de respect pentru existentialisti.
si pentru socialismul etic?
- de
maan
la: 01/10/2007 17:10:13
ar putea fi rusinos sa fii fericit de unul singur?
maan
- de
Homo Stultus
la: 01/10/2007 17:13:51
Este omul o fiinta relationala? Nu sunt un fan al abordarii holistice. Personalismul te obliga spre un tu. Mai mult el te obliga catre toti acei "tu" care intra in orizontul tau. Fericirea nu se poate atinge individual. Doar daca avem o perspectiva onanista si o admiratie narcisista. Dar atunci e vorba de un surogat. Am rezerve la tot ce inseamna socialism. Dar plecand de la persoana ai nevoie de celalalt. Caci lui trebuie sa-i fiintezi.
te-ai obisnuit sa te contrazic :)
- de
Cri Cri
la: 01/10/2007 21:50:59
...dar nu era asta. Incercam sa spun nicionoutate, anume ca, atata timp cat exista limite, va exista si un "dincolo de limita"; in cazul de fatza referitor la limitele umane, pe care, ca si posibilitatile (acord de dependentza, nu?), le intuim a fi, fara a le putea identifica. Ce poate fi dincolo de limite? Alte limite... si altele... (spui tu si probabil ai dreptate), pana la "nici o limita"-merg eu (si nu m-ar mira sa am si eu dreptate) :))
Intrebarile mele, imi erau mie, un "ce-ar fi daca toate "bucatile de nimic" ar forma un "ceva" cognoscibil si definit; cum ar fi ca un muritor sa cunoasca principiile si mecanismul universal... sa-i fie la indemana "motorul si transmisia", asa incat, de-ar voi, sa poata "invarti roata". Putem plasa acest lucru inclusiv in ideea: "Sfarsitul cautarilor nu vine decat in superficial, pentru ca lumea si omul sunt infinit pasibili de cunoastere. Omul poate progresa la infinit (in planul eshatologic) iar lumea si universul se pot descoperi la infinit. Oricat de transparenta ar fi relatia taina subzista.", fiindca un "stiu pana unde", sau "stiu de ce" nu reprezinta necesitati ale lui "stiu cum". Un exemplu la scara redusa ar fi amnezicul cu abilitatati de neurochirurg. Nebunesc gand, presupun, chiar ocolind posibilitatea transformarilor profunde in ceea ce se cheama "conditie umana", am putea fi doar "amnezici", totul aflandu-se in acea parte de creier cu acces limitat, de la care mai primim in ratiune cate un flash :) Si cu asta, ma gandesc si la intamplarea revelatiei lipsita de orice legatura cu inteligentza sau cultura, ceea ce probabil exprima sintagma "sclipire de geniu", idei expuse inainte de a fi intelese de insusi cel caruia i-au venit in minte. De aici si "concluzia" ca nuami cel care ar respinge astfel de "informatie" neceruta s-ar putea spune ca a renuntat la cautare; dealtfel, vrem sau nu, "suntem cautati".
Deci... cum altii au inchipuit increatul sau moartea indragostita de un muritor :D, jocuri de imaginatie fac si eu, departe de filosofie, care mi-e straina.
In orice caz, mergeam prea departe cu "teama" aceea, eu una chiar ca nu simt ca m-ar pandi sfarsitul intrebarilor :))
Intrebarile mele, imi erau mie, un "ce-ar fi daca toate "bucatile de nimic" ar forma un "ceva" cognoscibil si definit; cum ar fi ca un muritor sa cunoasca principiile si mecanismul universal... sa-i fie la indemana "motorul si transmisia", asa incat, de-ar voi, sa poata "invarti roata". Putem plasa acest lucru inclusiv in ideea: "Sfarsitul cautarilor nu vine decat in superficial, pentru ca lumea si omul sunt infinit pasibili de cunoastere. Omul poate progresa la infinit (in planul eshatologic) iar lumea si universul se pot descoperi la infinit. Oricat de transparenta ar fi relatia taina subzista.", fiindca un "stiu pana unde", sau "stiu de ce" nu reprezinta necesitati ale lui "stiu cum". Un exemplu la scara redusa ar fi amnezicul cu abilitatati de neurochirurg. Nebunesc gand, presupun, chiar ocolind posibilitatea transformarilor profunde in ceea ce se cheama "conditie umana", am putea fi doar "amnezici", totul aflandu-se in acea parte de creier cu acces limitat, de la care mai primim in ratiune cate un flash :) Si cu asta, ma gandesc si la intamplarea revelatiei lipsita de orice legatura cu inteligentza sau cultura, ceea ce probabil exprima sintagma "sclipire de geniu", idei expuse inainte de a fi intelese de insusi cel caruia i-au venit in minte. De aici si "concluzia" ca nuami cel care ar respinge astfel de "informatie" neceruta s-ar putea spune ca a renuntat la cautare; dealtfel, vrem sau nu, "suntem cautati".
Deci... cum altii au inchipuit increatul sau moartea indragostita de un muritor :D, jocuri de imaginatie fac si eu, departe de filosofie, care mi-e straina.
In orice caz, mergeam prea departe cu "teama" aceea, eu una chiar ca nu simt ca m-ar pandi sfarsitul intrebarilor :))
Homo Stultus
- de
latu
la: 02/10/2007 10:03:30
Remarca despre coasta de drac a fost mai mult genul de fraza de deschidere. Nu mi-a scapat sensul profund al celor ce scrisesesi mai departe.
Scotocirea "...dupa, senzatia neplinului..." este secretul descoperirii focului, a rotzii, etc... dar si al armei, al subjugarii sau al eshecului conventional. Privit asa, energia luciferica e doar cealalta fatza a aceleiasi medalii, concluzia putand fi ca una nu poate fi fara cealalta, ca echilibrul launtric ar trebui sa fie tzel si pe urma scop.
A deveni dumnezeu in Dumnezeu implica disparitia uneia din fetzele medaliei, ceea ce ar duce - zic eu - in cele din urma la dezechilibrul maxim dintre poli, avand ca rezultat disparitia energiei altminteri create. Avantajul ar fi unul idealizat (nu ideal): "Toti suntem buni".
Dezavantajul ar fi lipsa tensiunii, urmata de moartea spiritului din lipsa de frictiune energizanta.
In ce priveste intelesul asociat indeobste cu metafora coastei de drac, el mi se pare mai mult expresia nazuintei catre ideal, a carei proclamare ca tzel nu incumba responsabilitati, prin simplul fapt ca e utopica. Ea - aceasta metafora - poate fi luata deci si ca garantie, ca cealalta extrema pe care ai descris-o, cea a "libertatii si independentei absolute", va ramane si ea tot o utopie, tzelul atingerii ei fiind la fel de iluzoriu, aderarea la ea ca la o cauza constituind in fond tot o dependentza, numai sub alt semn.
Resemnarea la "cugetarea-reflex" duce la un stadiu spiritual limitat la perimetrul descris de marginile la care te referi. Eu i-am zis coma spirituala, pentru ca exista exemple care ar putea contrazice termenul mortzii, atata timp cat renasterea este definitiv exclusa, pe cand revenirea nu. E drept ca numarul unor astfel de exemple nu justifica neaparat o discutie mai ampla.
Cautatul marginii mi se pare o conditie sine qua non pentru cunoastere. Intr-un cadru tridimensional, importantza marginilor este una orientativa, ele trasand insa doar baza de plecare. Moartea spiritului intervine numai in cazul in care marginea e luata drept liman. Atunci epuizarea de care vorbesti impiedica a) recunoasterea celei de-a treia dimensiuni, a rogvaiv-ului sau a relativitatii si in consecinta b) interesul pentru cercetarea originara a senzatiei "neplinului", de data asta in sensul pozitiv al justificarii existentzei.
Scotocirea "...dupa, senzatia neplinului..." este secretul descoperirii focului, a rotzii, etc... dar si al armei, al subjugarii sau al eshecului conventional. Privit asa, energia luciferica e doar cealalta fatza a aceleiasi medalii, concluzia putand fi ca una nu poate fi fara cealalta, ca echilibrul launtric ar trebui sa fie tzel si pe urma scop.
A deveni dumnezeu in Dumnezeu implica disparitia uneia din fetzele medaliei, ceea ce ar duce - zic eu - in cele din urma la dezechilibrul maxim dintre poli, avand ca rezultat disparitia energiei altminteri create. Avantajul ar fi unul idealizat (nu ideal): "Toti suntem buni".
Dezavantajul ar fi lipsa tensiunii, urmata de moartea spiritului din lipsa de frictiune energizanta.
In ce priveste intelesul asociat indeobste cu metafora coastei de drac, el mi se pare mai mult expresia nazuintei catre ideal, a carei proclamare ca tzel nu incumba responsabilitati, prin simplul fapt ca e utopica. Ea - aceasta metafora - poate fi luata deci si ca garantie, ca cealalta extrema pe care ai descris-o, cea a "libertatii si independentei absolute", va ramane si ea tot o utopie, tzelul atingerii ei fiind la fel de iluzoriu, aderarea la ea ca la o cauza constituind in fond tot o dependentza, numai sub alt semn.
Resemnarea la "cugetarea-reflex" duce la un stadiu spiritual limitat la perimetrul descris de marginile la care te referi. Eu i-am zis coma spirituala, pentru ca exista exemple care ar putea contrazice termenul mortzii, atata timp cat renasterea este definitiv exclusa, pe cand revenirea nu. E drept ca numarul unor astfel de exemple nu justifica neaparat o discutie mai ampla.
Cautatul marginii mi se pare o conditie sine qua non pentru cunoastere. Intr-un cadru tridimensional, importantza marginilor este una orientativa, ele trasand insa doar baza de plecare. Moartea spiritului intervine numai in cazul in care marginea e luata drept liman. Atunci epuizarea de care vorbesti impiedica a) recunoasterea celei de-a treia dimensiuni, a rogvaiv-ului sau a relativitatii si in consecinta b) interesul pentru cercetarea originara a senzatiei "neplinului", de data asta in sensul pozitiv al justificarii existentzei.
***
- de
jeniffer
la: 02/10/2007 10:19:38
Ce tip de cunoastere ar fi acuzat preotii din timpuri?
Homo Stultus
- de
zaraza sc
la: 02/10/2007 12:37:09
Ma inclin totdeauna in fata intelepciunii taranului, acel taran care cunoaste mersul lucrurilor, a carei intelegere profunda a vietii rivalizeaza cu gindirea celor mai cultivati oameni. Acest taran are nevoi filosofice.
Foarte interesant ce spui despre simbolurile din povesti. Intr-adevar, nu cred ca ar trebui sa tratam povestile asa cum par la prima vedere.
Foarte interesant ce spui despre simbolurile din povesti. Intr-adevar, nu cred ca ar trebui sa tratam povestile asa cum par la prima vedere.
Homo Stultus
- de
cattallin2002
la: 02/10/2007 20:57:55
Eu o sa fiu mai pragmatic: sa presupuneam ca trebuie sa gasim o adresa. Dupa ce gasim adresa respectiva, mai cautam in continuare adresa aceea? Nu, ne straduim doar sa rezolvam problema pe care o aveam acolo, la acea adresa. Ca sa fie si mai complicat, nu cunoastem adresa exacta, doar cateva repere.
Sau cautam o carte anume. Dupa ce o gasim, nu o mai cautam tot pe aia, incercam doar sa o descifram. La ce cautare te referi, a cartii aceleia, sau a descifrarii sensului ei?
Cu ceva timp in urma era o reclama pentru repararea manastirilor din Moldova, cam asa: cu sute de ani in urma, oamenii nu stiau sa citeasca, dar stiau sa priveasca. Si intrevedeau nevazutul. Acum oamenii stiu sa scrie si sa citeasca, dar nu mai inteleg nimic, nici din cele vazute ori nevazute, si nici din cele stiute ori nestiute.
Vrea sa spuna asta ca noi incercam azi sa ne dam, macar, seama ce voiau sa spuna analfabetii de acum cateva sute de ani?
Sau cautam o carte anume. Dupa ce o gasim, nu o mai cautam tot pe aia, incercam doar sa o descifram. La ce cautare te referi, a cartii aceleia, sau a descifrarii sensului ei?
Cu ceva timp in urma era o reclama pentru repararea manastirilor din Moldova, cam asa: cu sute de ani in urma, oamenii nu stiau sa citeasca, dar stiau sa priveasca. Si intrevedeau nevazutul. Acum oamenii stiu sa scrie si sa citeasca, dar nu mai inteleg nimic, nici din cele vazute ori nevazute, si nici din cele stiute ori nestiute.
Vrea sa spuna asta ca noi incercam azi sa ne dam, macar, seama ce voiau sa spuna analfabetii de acum cateva sute de ani?
***
- de
jeniffer
la: 02/10/2007 23:22:35
"oamenii nu stiau sa citeasca, dar stiau sa priveasca. Si intrevedeau nevazutul". Nu-i corect. Oamenii nu stiau sa citeasca, dar stiau sa povesteasca. Si inventau nevazutul.
Cattallin2002
- de
zaraza sc
la: 03/10/2007 09:00:23
Daca-mi permiti, ma voi lega de acest comentariu al tau. Setea de cunoastere, nevoia de cautare, gaseste intrebari oriunde. Cartea gasita cuprinde in ea intrebarile altuia, naste intrebari pentru tine, te trimite la alta/e carte/i.
Inainte cunoasterea exacta, stiintifica, era accesibila unui numar restrins de persoane. Cei mai multi cunosteau mediul inconjurator prin intermediul bisericii, deci erau invatati care e scopul omului, al omenirii, era o cunoastere la nivel macro.
Acum informatia este accesibila oricui, invatam legile stiintei, logicii, dar ramine pe planul doi lamurirea rostului nostru si al lumii. Omul are nevoie sa stie care e rostul lui pe pamint, dar raspunsul e lasat la voia intimplarii, a multiplelor credinte care sint practic accesibile in orice colt de pe pamint.
Inainte cunoasterea exacta, stiintifica, era accesibila unui numar restrins de persoane. Cei mai multi cunosteau mediul inconjurator prin intermediul bisericii, deci erau invatati care e scopul omului, al omenirii, era o cunoastere la nivel macro.
Acum informatia este accesibila oricui, invatam legile stiintei, logicii, dar ramine pe planul doi lamurirea rostului nostru si al lumii. Omul are nevoie sa stie care e rostul lui pe pamint, dar raspunsul e lasat la voia intimplarii, a multiplelor credinte care sint practic accesibile in orice colt de pe pamint.
Cri Cri
- de
Homo Stultus
la: 03/10/2007 09:16:46
Iar ajungem la Ecuatia lui Dumnezeu?
Latu
- de
Homo Stultus
la: 03/10/2007 09:20:48
Modificat la: 03/10/2007 09:38:27
Cautarea marginii - conditie pentru cunoastere. Nu contest. Ramanerea in margine este insa moartea cunoasterii. Distrugerea noului si a tainei. Aplatizare si plictis. Epuizare si necrestere.
Conflictul indoit din fiinta nu se rezolva prin disparitia unei dimensiuni sau a alteia ci prin transfigurare. Spun asta in legatura cu lucifericul si paradisiacul. Omul integral se centreaza sensului. Si toate partile sale sunt implicate. Fiecare in felul sau. Fiecare dincolo de felul sau. Dar aici se intra in cu totul alt domeniu. Aduc totusi transfigurarea ca perspectiva. Nu o justific rational. Nici nu o impun ca evidenta. O amintesc doar ca perspectiva auxiliara.
Conflictul indoit din fiinta nu se rezolva prin disparitia unei dimensiuni sau a alteia ci prin transfigurare. Spun asta in legatura cu lucifericul si paradisiacul. Omul integral se centreaza sensului. Si toate partile sale sunt implicate. Fiecare in felul sau. Fiecare dincolo de felul sau. Dar aici se intra in cu totul alt domeniu. Aduc totusi transfigurarea ca perspectiva. Nu o justific rational. Nici nu o impun ca evidenta. O amintesc doar ca perspectiva auxiliara.
cattallin2002
- de
Homo Stultus
la: 03/10/2007 09:23:17
Nu vorbeam de cugetarea implicita (reflex). Ma refeream la contemplativ nu la activ. Asta oricum am mai spus. Credeam ca destul de clar.
***
- de
picky
la: 03/10/2007 14:45:57
Unde dai si unde crapa!
H.S.
- de
picky
la: 03/10/2007 14:49:44
E un fel de tren care alearga-n cerc.
Sau o spirala care ar vrea sa renunte de-a mai fi spirala tanjind dupa un rectiliniu fatamorganic. Devenirea, precum datul, sau teoria relativitatii, incumba niste forte imense si controlabile doar cu impresia.
Sau o spirala care ar vrea sa renunte de-a mai fi spirala tanjind dupa un rectiliniu fatamorganic. Devenirea, precum datul, sau teoria relativitatii, incumba niste forte imense si controlabile doar cu impresia.
Homo Stultus
- de
cattallin2002
la: 05/10/2007 13:19:35
#239181 M-am gandit cateva minute ce ai vrut sa-mi spui, am mai citit o data conferinta ta. :)
Scuze ca am fost evaziv. Ma refeream la ce spune Tutea ca a gasit mai la batranete (ai facut referire la cateva cugetari ale lui), ceea ce cauta la tinerete. " Acum, mai la bătrînete, pot să spun că fără Dumnezeu si fără nemurire nu există adevăr."
Adica Adevarul absolut, iar nu cel personal. In viziunea lui (si nu numai). Gasind cartea ce o cauta, nu o mai cauta in continuare, ci incearca sa o descifreze pe aia. Doar daca nu e sigur ca a gasit ce cauta.
Scuze ca am fost evaziv. Ma refeream la ce spune Tutea ca a gasit mai la batranete (ai facut referire la cateva cugetari ale lui), ceea ce cauta la tinerete. " Acum, mai la bătrînete, pot să spun că fără Dumnezeu si fără nemurire nu există adevăr."
Adica Adevarul absolut, iar nu cel personal. In viziunea lui (si nu numai). Gasind cartea ce o cauta, nu o mai cauta in continuare, ci incearca sa o descifreze pe aia. Doar daca nu e sigur ca a gasit ce cauta.
***
- de
jeniffer
la: 05/10/2007 13:28:50
Adevarul divin, prin care zeul este considerat raspuns, nu mai este pentru cei care prefera adevarul real.
***
- de
picky
la: 05/10/2007 14:48:48
Hopa sus cu marota...
Homo Stultus
- de
Cri Cri
la: 06/10/2007 10:53:00
"Iar ajungem la Ecuatia lui Dumnezeu?"
:)
nu stiu, acolo am ajuns?
ma gandeam ca exista multe moduri de a cauta, de a pune intrebarile, ca unele vin din dorinta de a cunoaste, altele fiindca ti-e la indemana scotocitul si n-ai altceva pe agenda, curiozitati, nelinisti, nedumeriri, timpi morti...
imi amintesc de o mica discutie, pe cand aveam vreo 10 ani, iscata de vesnica proasta inspiratie a maica-mi (pur personala opinia, desigur) de a-mi sugera alegeri sau atitudini. Mi-a spus atunci, cu obida: "tu nu esti niciodata multumita". I-am raspuns ceva, citit cine stie pe unde: "daca omul ar fi fost multumit, omenirea n-ar fi evoluat", insa m-a pus pe ganduri. M-a facut sa ma simt cam singura in lumea de multumiti pe care pareau s-o implice cuvintele ei.
Evident, pe parcurs am inteles si ce vroia sa spuna, si faptul ca nu despre "am terminat de cautat" sau "stiu totul" e vorba. Insa cred ca s-ar putea aduce in discutie o stiinta (sau o arta) a lui "unde sa te opresti" si a sensului in care s-o faci, in legatura cu implinirea sau confortul personal.
:)
nu stiu, acolo am ajuns?
ma gandeam ca exista multe moduri de a cauta, de a pune intrebarile, ca unele vin din dorinta de a cunoaste, altele fiindca ti-e la indemana scotocitul si n-ai altceva pe agenda, curiozitati, nelinisti, nedumeriri, timpi morti...
imi amintesc de o mica discutie, pe cand aveam vreo 10 ani, iscata de vesnica proasta inspiratie a maica-mi (pur personala opinia, desigur) de a-mi sugera alegeri sau atitudini. Mi-a spus atunci, cu obida: "tu nu esti niciodata multumita". I-am raspuns ceva, citit cine stie pe unde: "daca omul ar fi fost multumit, omenirea n-ar fi evoluat", insa m-a pus pe ganduri. M-a facut sa ma simt cam singura in lumea de multumiti pe care pareau s-o implice cuvintele ei.
Evident, pe parcurs am inteles si ce vroia sa spuna, si faptul ca nu despre "am terminat de cautat" sau "stiu totul" e vorba. Insa cred ca s-ar putea aduce in discutie o stiinta (sau o arta) a lui "unde sa te opresti" si a sensului in care s-o faci, in legatura cu implinirea sau confortul personal.
jeniffer
- de
cattallin2002
la: 07/10/2007 21:27:46
"Adevarul divin, prin care zeul este considerat raspuns, nu mai este pentru cei care prefera adevarul real."
Vai, da, ajungem fara sa vrem la Ecuatia lui Dumnezeu. Pentru aceasta alunecare de la subiect (sau nu) te faci si tu vinovata.
Parintele Staniloae dezvolta afirmatia Sf. Grigorie de Nyssa (sec.4): "Nu se poate sa fi fost candva cand n-a fost nimic".
1. Si oamenii de stiinta spun ca, poate, inainte de Big Bang a fost un alt Big Bang, mai departe nu cred ca merg ei. Mergand din explozie in explozie, trebuie sa ne si oprim candva, sa fi fost o cauza prima, care a generat toate astea.
2. Aceasta cauza prima nu a putut sa apara din nimic, pentru ca ar fi trebuit sa aiba o cauza si ne-am intoarce la punctul 1).
3. Aceasta contradictie poate fi impacata doar prin acceptarea altor coordonate temporale: infinitul, vesnicia. Noi avem o limitare spatio-temporala, data de materie. Matematica, o stiinta exacta, lucreaza cu notiunea de infinit.
Aeasta cauza prima nu a avut un inceput, este atemporala, vesnica.
4. Nu poate fi o materie, sau energie, trebuie sa fie perfect, deasupra legilor, absolut, desavarsit. Datorita complexitatii sale, nu poate avea decat caracter de persoana. Noi, oamenii, nu suntem desavarsiti, perfecti, cu atat mai mult Absolutul nu poate fi inferior noua, care suntem un rezultat al cauzei.
Pe langa aceasta limitare spatio-temporala, noi avem incorporata si aceasta dimensiune infinita. Stiinta nu prea poate explica ce este viata, o poate descrie doar. Se spune ca Dumnezeu este dragoste, deci dragostea este un element al vesniciei.
Vai, da, ajungem fara sa vrem la Ecuatia lui Dumnezeu. Pentru aceasta alunecare de la subiect (sau nu) te faci si tu vinovata.
Parintele Staniloae dezvolta afirmatia Sf. Grigorie de Nyssa (sec.4): "Nu se poate sa fi fost candva cand n-a fost nimic".
1. Si oamenii de stiinta spun ca, poate, inainte de Big Bang a fost un alt Big Bang, mai departe nu cred ca merg ei. Mergand din explozie in explozie, trebuie sa ne si oprim candva, sa fi fost o cauza prima, care a generat toate astea.
2. Aceasta cauza prima nu a putut sa apara din nimic, pentru ca ar fi trebuit sa aiba o cauza si ne-am intoarce la punctul 1).
3. Aceasta contradictie poate fi impacata doar prin acceptarea altor coordonate temporale: infinitul, vesnicia. Noi avem o limitare spatio-temporala, data de materie. Matematica, o stiinta exacta, lucreaza cu notiunea de infinit.
Aeasta cauza prima nu a avut un inceput, este atemporala, vesnica.
4. Nu poate fi o materie, sau energie, trebuie sa fie perfect, deasupra legilor, absolut, desavarsit. Datorita complexitatii sale, nu poate avea decat caracter de persoana. Noi, oamenii, nu suntem desavarsiti, perfecti, cu atat mai mult Absolutul nu poate fi inferior noua, care suntem un rezultat al cauzei.
Pe langa aceasta limitare spatio-temporala, noi avem incorporata si aceasta dimensiune infinita. Stiinta nu prea poate explica ce este viata, o poate descrie doar. Se spune ca Dumnezeu este dragoste, deci dragostea este un element al vesniciei.
catta,
- de
Cri Cri
la: 07/10/2007 21:50:40
mi-a placut asta. :)
atat
atat
jeniffer
- de
Intruder
la: 07/10/2007 22:39:32
imi dai impresia ca ai si tu un zeu.
nu, nu rade, nu ma-njura!
zeul tau e zeul negarii sau nu stiu cum sa-i zic...negi orice discutie cu iz ocult, fara sa aduci argumente, exact cum procedeaza fanaticii religiosi!
esti cealalta extremitate a fanatismului religios, esti o atee "inraita".
"zeului" tau i-ai facut altar, i te-nchini cu ardoare si nu lasi loc altor idei, nu le combati cu stiinta dobandita de tine ci pur si simplu le strivesti cu ochii inchisi.
un ateu atotcuprinzator citeste si carti religioase sau macar le rasfoieste ca sa STIE. nu poti nega ceva ce nu cunosti.
nu vreau sa transform confa lui HStultus intr-o cruciada dar sunt oarecum on topic.
ideea de baza e CUNOASTEREA...cunoaste si vei afla in ce pozitie te afli cu adevarat.
de acord cu ateii si le respect conceptiile. prefer un ateu atotcuprinzator, unui bigot constipat...tu esti ermetica, nu darami argumente, le retezi dintr-o lovitura.
sorry, imi cer scuze daca te-am ofensat.
nu, nu rade, nu ma-njura!
zeul tau e zeul negarii sau nu stiu cum sa-i zic...negi orice discutie cu iz ocult, fara sa aduci argumente, exact cum procedeaza fanaticii religiosi!
esti cealalta extremitate a fanatismului religios, esti o atee "inraita".
"zeului" tau i-ai facut altar, i te-nchini cu ardoare si nu lasi loc altor idei, nu le combati cu stiinta dobandita de tine ci pur si simplu le strivesti cu ochii inchisi.
un ateu atotcuprinzator citeste si carti religioase sau macar le rasfoieste ca sa STIE. nu poti nega ceva ce nu cunosti.
nu vreau sa transform confa lui HStultus intr-o cruciada dar sunt oarecum on topic.
ideea de baza e CUNOASTEREA...cunoaste si vei afla in ce pozitie te afli cu adevarat.
de acord cu ateii si le respect conceptiile. prefer un ateu atotcuprinzator, unui bigot constipat...tu esti ermetica, nu darami argumente, le retezi dintr-o lovitura.
sorry, imi cer scuze daca te-am ofensat.
anulat,
- de
Intruder
la: 07/10/2007 22:39:34
Modificat la: 07/10/2007 22:40:15
dublu exemplar
zaraza sc
- de
cattallin2002
la: 09/10/2007 20:27:35
Un arheolog evreu spunea (intr-un documentar) ca, atunci cind a inceput sa-si practice meseria, avea ideea preconceputa ca oamenii erau inferiori in trecut celor de azi. Din cele descoperite, si-a dat seama ca oamenii erau la fel si in trecut, nu erau mai prosti.
Legat de cunoasterea din trecut si cea de azi, tot parintele Staniloae zice: stiinta a ajuns "la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale..." "Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale" "Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine…" "cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… " "Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie…" "Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit."
Legat de cunoasterea din trecut si cea de azi, tot parintele Staniloae zice: stiinta a ajuns "la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale..." "Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale" "Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine…" "cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… " "Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie…" "Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit."
cattallin2002
- de
zaraza sc
la: 10/10/2007 09:51:56
Poate ca era in firea lucrurilor sa fie asa, sa se dezvolte stiinta si sa ascunda tainele sub atatea "miracole" ale tehnicii care ne iau ochii si chiar sufletul.
Totusi, cei care au scris Biblia au avantajul de a avea in jur oameni care povesteau insufletiti cele petrecute nu cu multa vreme in urma. Era, imi imaginez, situatia in care cei care aflau ce s-a intamplat cu cca 150-200 de ani in urma au fixat in scris evenimentele, dandu-si seama de importanta si de extinderea lor si, de ce nu, dorinta de a lasa in scris le-a fost insuflata de sus.
Totusi, cei care au scris Biblia au avantajul de a avea in jur oameni care povesteau insufletiti cele petrecute nu cu multa vreme in urma. Era, imi imaginez, situatia in care cei care aflau ce s-a intamplat cu cca 150-200 de ani in urma au fixat in scris evenimentele, dandu-si seama de importanta si de extinderea lor si, de ce nu, dorinta de a lasa in scris le-a fost insuflata de sus.
Principiul coastei de drac?;-)
Oricum renuntarea la cautare (o cautare autentica si permanenta) duce omul fie la moarte prin nepasare fie la un sentiment acut si implacabil al esecului, al incompletului.
Asta e valabil daca punem semnul de egalitate intre spirit si existenta ("cuget deci exist"), implicand ca omul poate muri spiritual, o stare imaginabila prin conventia de absolut in privinta notiunii de nepasare.
Realitatea de zi cu zi ne invata insa, ca iesirea din fundatura pe care in fond, de drept si sugestiv ai descris-o, consta in micile "tertipuri" pe care le-am invatat de-a lungul milenarei noastre existente: A te multumi cu adevarul tau, a respinge - nu neaparat voit, constient dar mai intotdeauna riguros - efortul implicat de aceptul provocarii pe care (auto)definirea o constituie, a renunta la cautarea necontenita in favoarea acceptarii unei imagini proprii cat mai putin complicate si cat mai compatibile cu "cerintele" mediului.
Este acesta drumul de mijloc intre extremele trasate de tine? Si daca da, este adeptul acestui drum, susceptibil de coma spirituala?
In rest si fara legatura cu comentariul de mai sus: Citindu-ti gandurile, petrec de fiecare data un timp benefic.