Sunt în aer de când mă ştiu. Văzduhistă

Chitara lui Santana la concurenţă cu ploaia. Mi-e ziua mânjită cu gri. Mi-aş desena mustăţi de pisică şi mi-aş pune un bumb negru pe post de nas, doar să strânesc un zâmbet de copil pe chipul ostenit al toamnei. Măşti, măşti, măşti.

R. îmi spune că se gândeşte la mine de câte ori citeşte „Micul Prinţ”. Iar eu mă gândesc la micul prinţ de câte ori sunt tristă fără motiv.

Fulguraţii. Pe şezlongul din dreapta un bărbat în vârstă. Urât. Slăbănog. Ciolănos. Cu ochii închişi. Cu buzele strânse. O prună uscată. L-am deranjat fără să vreau, aşezându-mă. Îmi cer scuze. Nu-mi raspunde... Mă foiesc inutil. Parca anume să-l agasez. Nu ştiu ce m-a apucat...

Li se întâmplă doar altora. Până când ni se întâmplă şi nouă... Rulând. Pe ploaie. Mă trezesc că-mi lipseşte lamela de la ştergătorul din stânga. Smulsa de la locul ei... Bine ca n-a fost decât atât. Şi totuşi, bucăţica aia de cauciuc costă indecent de mult.

Se înserează. Continuă să plouă slab. Ar trebui să ies. Dar ştiu că n-am să ies. Nimic nu mă presează, de altfel. Doar că-mi propusesem s-o fac. Şi ce dacă ? pare a spune glasul ăla fals nepăsător care se află în treabă ori de câte ori învinge lenea din mine. Doar plouă. Şi mâine e o zi, nu-i aşa ?