Sunt în aer de când mă ştiu. Văzduhistă


N. a plecat. Am condus-o la autocar. Îmi tot spune să nu aştept până porneşte. N-o ascult, fireşte. Surprinzător, şoferul e mai mult decât punctual. Sau ceasul meu nu merge bine. Ne facem cu mâna. Nu-i la locul ei acolo, printre călătorii cu paporniţe şi miros de usturoi. Dar şi-a luat de lucru. Apollinaire.

Arunc ochii pe fereastra dimineţii abia luminate. Cerul e incredibil de roz. De n-aş vedea şi blocul din faţă... Închid ochii. Niciun efect. E tot acolo.

Au fost trei zile pline. De muncă. Şi de amintiri.. Nu ştiu de unde a ţâşnit cămăruţa aia de doi pe patru, cu un pat, o masă, un scaun, un poster cu Rolling Stones şi un mangia dischi... De ce tocmai acum ? Doar ne vedem cel puţin o dată pe an... Poate pentru că i-au apărut multe fire albe în părul pe care se încăpăţânează să nu şi-l vopsească...

Ne sună M. de la Paris. Să ne spună că oraşul e împânzit de afişe anunţând un incredibil spectacol al unei trupe din nu mai ştiu ce localitate ardelenească... N-are de lucru şi întreabă la casa de bilete unde e localitatea aia. În Austria, vine prompt răspunsul. Râdem. Imperiul Austro-Ungar redivivus.

Inchid ochii. Mă las învăluită de Organ Song. Nu mai e nimic real pentru două minute şi douăzeci şi două de secunde. Apoi lumea îşi reintră în drepturi. Mi-e foame.