FURIA LAPTELUI, CASA PĂCII

Furia laptelui, casa păcii

Ţevile erau înfierbîntate, degajau relaxare. Toată lumea era fericită. Au remarcat cu toţii că izvorul fericirii se găseşte la capătul pontonului, în găoacea păstorită de Americanul nostru:
Să mai aduc nişte lemne, dom’ locotenent!, se trezise dintr-o dată. Abia revenisem din centrifuga clubului, eliberat de pofta de jocuri care năpădise întreg pontonul cadrelor. Precis că santina o să duduie şi mai tare, din ce în ce mai. Iar el nu se opreşte. Aruncă în foc cu o forţă de zeu, sub o vrajă de om năpăstuit. American de neoprit. Mi-ar prinde bine, am zis, o plimbare de zece minute pe limba noastră de pămînt, pînă la celălalt ponton, al treilea. Înăuntru-i chiar un iad. Pînă şi şlapii şi-au reluat freamătul abia stins. Culoarul s-a umplut în cîteva minute, au înviat cu toţii:
Ce-i Americane, te-ai răcit... nu mai doarme unul, nici mort... ne-ai băgat la program de cuptor? Dacă erai nazist înţelegeam!
Americanu’ i-a tras soldatului privirea revoltată, un pescar priceput, nimic de zis, a pus mîna pe-o găleată cu frînghie şi-a aruncat-o cu nădejde, apoi a golit-o în Marea Sobă care dădea să facă poc:
Ăăăă, e mai bine? Ia spune-acu’, este?
Parcă ar fi aşteptat o dezlegare să lovească în ceva, să se descarce. Mi-a lăsat impresia, pentru o clipă, că este epuizat, dar şi mulţumit de forţa demonstraţiei. Nu era rău. I-am şi zis:
Americane, mai bagă vreo trei găleţi! Ar fi perfect... pe urmă ne-ntindem şi noi la poveşti!
Întotdeauna am trăit cu impresia că o privire tremurătoare e un răspuns convingător. Te poate nemulţumi, dar spune multe, dacă nu chiar totul. Americanu’ părea stăpînit de spasme. M-am dus în cuşeta mea şi-am deschis gemuleţul. Era o zăpuşeală, ceva insuportabil. M-am schimbat, şi înapoi:
Am uitat să iau paharele... stai aşa!
Am revenit în cuşetă şi dă-i cotrobăială. Omul ăsta nu arăta normal. Nu ştiu dacă aici e vreunul care să arate normal, dar la el era vizibil derapajul. Soldăţeii făcuţi din somn şi mirosuri amestecate clacaseră între timp printre bocanci şi băşini. Uşi deschise, respiraţie generală. A fost rîndul şlapilor mei să lipăie pe culoar ultimul semn al neastîmpărului de după miezul nopţii. La marginea pontonului plutea, de fapt se încăpăţîna să stea locului, mirosul de lemn încins, stins brusc. Mirosea crunt a violenţă. O violenţă acceptabilă, dar care nu se mulţumea să treacă repede de nările noastre. Şi noi, încercînd să împingem secundele alea din preajma noastră, să readucem liniştea. I-am zis:
Cînd eram mici aveam un joc... nu era chiar joc, ni se părea numai... trăgeam fesul pe faţă unuia de lîngă noi şi strigam „În America e noapte!”.
Ce Dumnezeu să zic şi eu? S-a uitat la mine şi mi-a răspuns scurt:
Acu’, în America e zi!
Mda. Cum naiba să-l scoţi din gaura în care-a picat. Dintr-o dată, fără să mă prevină, îşi deschide prohabul şi-şi face vizibilă mandravela:
Ce ziceţi dom’ locotenent?
N-am zis nimic, ce era să zic.
Ultimele douăzeci de minute fuseseră total neaşteptate. De nestrunit. Iar acum, un organ în miez de noapte. Nu mi-am fi închipuit un mijloc de revenire la suprafaţă mai deconcertant, mai copilăros, mai cinic, mai absurd. I-aş fi injectat odihnă, răbdare, aş fi încercat psihologii oricît de şchioape. Habar n-am cîte lucruri îmi stau în putinţă. Dar uite că nu era loc de cuvinte mari, de amintiri, de nimic. O bucată de carne atîrna moale printre cutele pantalonilor, cafenie, încreţită, semnele unei oboseli îndelungi. Brusc ochii mi s-au umezit de emoţie, din lipsă de reacţie, ca la un examen. Atunci să fi intrat cineva în santină. Căcarea lumii.
Ia ziceţi, dom’ locotenent! reluă Americanu’.
Împerecherea asta a unui gest scabros cu o întrebare oarecum nevinovată, cîtă vreme putea să fie vorba de orice, dacă gestul n-ar fi existat, mi s-apărut genială. Auzi:
Ia ziceţi, dom’ locotenent! şi vezi nimic altceva decît o pulă. Excelent. Nici nu mi-a trecut prin cap că la mijloc ar fi fost vreo intenţie homosexuală a Americanului, deşi la capătul ţării se prea poate să nu ai pe unde să mai scoţi cămaşa.
Pe bucata asta de carne a mai ieşit un copil... încă unu’... ştiiţi ce-nseamnă asta, dom’ locotenent?
Îmi era clar. Aveam de stat de vorbă. Americanului i se pusese pata pe ceva. Poate pe Faluhin, nu era greu să te gîndeşti la o iritare reciprocă. Ori poate pe viaţă în general.
Am cincizeci şi trei de ani şi-am mai scos pe ţeavă unu’! Bou’ ăla de maior flencăne de prost ce e... de fraier a avut trei neveste... nici măcar copii nu are... dom’ locotenent, sînt pe urmele lu’ Anthony Quinn, mă-nţelegeţi? Asta voiam să vă spun! Lăudabilă intenţia.
I-am răspuns:
Mai e şi Julio Iglesias, parcă şi ăla mai are un copil mic, mi se pare că am citit undeva...
Între timp şi-a apucat proprietatea cu buricele degetelor şi-a aruncat-o la întunericul în care era obişnuită, apoi, atent la nasturii pantalonilor, reluă:
Eeeee, ştii cum îi zic eu lu’ Iglesias? Coiţe! Aşa, simplu, Coiţe... Mie-mi place Vîsoţki, dom’le, ăla avea coaie... i-a pus la respect pă comunişti... Iglesias s-a bronzat în neştire, l-a uitat mă-sa la soare, v-o spun eu, şi pe urmă s-a-mbrăcat în pantaloni albi şi-a dat la buci pă Coasta de Azur... i se spune şi Coiţe... e o diferenţă...
Nu sesizasem nici o urmă de băutură pe faţa Americanului, în ochii lui. Vorbea din coaie, parcă era o transmisie directă. Întregul lui trecut, cu cicatrici, rupturi, explozii, se transformase într-un ghem de foc distrugător şi coborîse în punga de piele ridată, predispusă de la bun început să adăpostească grijile, necazurile, cumpenele vieţii.
Cum să nu te enervezi? Te pomeneşti cu pulărău’ ăsta de Faluhin, tot un fel de Iglesias şi el... auzi, că îl face el din vorbe pă Feodotov... ştiţi ce-nseamnă să ai un copil mic la cincizeci şi trei de ani, dom’ locotenent? Înseamnă că noi, bărbaţii, ne-am luat o obligaţie... nu numai la vîrsta mea... la oricare... da’ la vîrsta mea să ştiţi că sînt un erou, asta-i părerea mea... am arătat că pot, nu doar am dat din gură şi din cur... spuneţi-mi mie de ce e-n stare Faluhin aici şi io-mi tai pula... la trei zile după naştere, asistenta medicală îi zice lu’ nevastă-mea, ştiţi, aveţi furia laptelui... adică făcea atît de mult lapte de se-mpietreau ţîţele... şi ce-i de făcut, că tre’ să faci ceva, altfel ajungeam din nou la spital, la operaţie... şi zice tot asistenta, soţia dumneavoastră trebuie să se mulgă sau să sugeţi dumneavoastră la sînul ei pînă îl goliţi... e mai bine aşa... e mai natural... vă daţi seama... acum, îl vedeaţi dumneavoastră pe Julio Iglesias luptîndu-se pe ţîţe cot la cot cu ăla micu’? Eu nu prea cred. Sînt unii prea mîndri... de-asta sînt şi războaie. Eu sînt un om al păcii, atîta zic, de-asta nici n-am ajuns cadru militar...
Dacă nu l-aş fi cunoscut cît de cît, aş fi zis că e beat şi sincer. Îţi ies foarte uşor minuni de felul ăsta. Mai mult sau mai puţin întîmplător, Americanu’ deţinea o bucată de carne nărăvaşă în continuă căutare de tandreţe. O pulă de-adevăratelea, lucru rar în ziua de azi. Mai mult, Americanu’ avea şi sufletul atins. Două-trei cuvinte doar şi îţi frigea ficăţeii. Deschidea atîtea uşi încuiate cîte i se iveau în cale. Un tip hărtănit, căruia i se rupea de prestigiul ofiţeresc. Vieţuise mult timp în preajma cadrelor militare, le ştia puterile, defectele, nu se mai aştepta la nimic bun. Îi trebuia un prilej pentru a se relansa, ca şi cum s-ar fi aflat vreme îndelungată într-o competiţie surdă cu oamenii armatei:
Dom’ locotenent, eu n-am înţeles cum e cu viaţa... de la bun început, vreau să zic... acum, mai la bătrîneţe, mi-am dat şi eu seama şi-am zis s-o iau de la capăt... am pierdut mult timp aiurea... acum am ajuns să sug la ţîţa nevesti-mii... habar n-aveţi cum e... puţoii ăştia, Frolov, Popov, nu ştiu nici ei, chiar dacă se dau familişti, cu experienţă... nişte lăbarnici patentaţi... eu, acum, mi-aş face o casă aici, la malul mării... mie-mi place pacea, dom’ locotenent, ştiţi?