Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Scara


de cosmacpan la: 29/10/2007 09:16:05
rezumat: viscecade
taguri: Cutia_cu_litere 
voteaza:
Totul incepe sau poate ca se termina cu acest vis. E bine spus?
Realitatea isi bate joc de mine sau poate ca nu face decat sa-si adauge o noua masca necunoscuta.
Realul dispare aruncandu-ma dincolo de limitele cunoscute. Disperarea ma invaluie ca frontiera chitinoasa a crisalidei. Plutirea se agata cu disperarea spotului luminos ce se prelinge prin reteaua cristalina a opticului. Urletul se disipeaza ca unda de soc, ce revine in punctul de plecare sleita si golita de orice putere. Golul se strange, valatucindu-si nemiscarea in jur, ca una din acele suprafete aberante fara de inceput si fara de sfarsit. Caderea continua tradeaza nesansa realului de a se ascunde definitiv.
Daca exista cadere, inseamna ca exista gravitatie. Aceasta afirmatie poate fi luata ca axioma? Dar de fapt aceasta e cadere? Cadere, plutire, stationare, imobilism....Unde e linia de trecere de la static la mobil? Caderea inseamna acceleratie...acceleratia inseamna frecare....frecarea inseamna schimb de energie....si schimbul de energie inseamna....inseamna....hei?! ....cuget...deci. ....EXIST! Acest lucru intra tot in clasa axiomelor?
Daca exist, unde sunt? Cine sunt? Ma simt dar nu ma vad. Neuronii capteaza semnale dis- perate de la periferie. Fiecare nerv, fiecare particica din mine trimit semnale disperate: sunt aici! De ce nu ma vezi? De ce nu crezi ca exist? Sunt asemeni celui ce se trezeste orb, din ochii lui izvorand bezna deasa, groasa, ucigasa. Simturile alertate se arunca in jur, haita flamanda si deznadajduita. Urletul disperarii se reflecta strivindu-mi carnea. Abisul se strange in jur ca un zid al tacerilor dispe-rate. Un tunel vertical, o canalizare cu sens unic. Disperarea clocoteste cu furie aruncandu-ma in cele patru zari. De ce trebuie sa fie patru? Tendoanele ard la limita posibilului acceptat. Degetele se transforma gheare. Un urlet paroxistic sparge legaturile neuronale. Caderea, plutirea, zbaterea, se intrerup brusc, ca incandescenta unui bec ars. Faptul ca mai pot gasi corespondente alina durerea ce-mi calcineaza ner-vii suprasolicitati.
Primele semnale tradeaza duritatea si raceala fierului. Atarn de ceea ce s-ar putea numi o scoaba, o bara de fier ca acelea ce alcatuiesc scarile. Pendularea in jurul acelui punct fix face ca elongatiile sa-si reduca din amplitudine. Ma simt atras si respins, ca firul de praf ce-si cauta scaparea pe unda de lumina. Din ochiii mei valatucesc tenebre, ce cale nu deschid luminii sa patrunda. In jur nu-i nici raceala, nici arsita nu geme: lumina nu exista, iar bezna zace-n gheme. Ma agat cu disperare, prin maini eu mai traiesc, in jur e doar uitare, prin timp netimp vaslesc.
-URCA! suna porunca....E unda ce strabate, celulele loveste, reflecta-n alta parte si unda in unde creste. Genunea se retrage, incet ma zamislesc, suvoi de informatii spre creier navalesc. O mana se desprinde, se-arunca dupa sprijin, lastar pe bara rece, incet ma-ncolacesc. Caderea urla in urma, reversu-i sunt acum, urcarea zace in mine, poruncii ma supun. In jur un zid opac, din caramizi de bezna, nuante de intuneric puncteaza sus si jos.
-Cu cat vei urca mai sus cu atat te vei afunda mai mult in negura clipelor trecute. Daca nu vei urca vei ramane in incremenirea vesniciei, dar.....
Dar stiam ca nu va fi asa.....
-”La inceput a fost cuvantul si cuvantul era de la Dumnezeu!”
La inceput am fost cadere si aceasta a avut sens dupa ce am atins punctul de urlet al opririi bruste,a punctului de ancorare intr-un acum. Si dupa ce trecutul s-a disipat intr-un prezent palpabil - bara rece de fier - am inceput sa cuceresc viitorul urcand. Din ochi imi izvoraste bezna in valuri dese, dar trupul infloreste sub jeturi de lumina. Lumina ma hraneste, din ea imi trag puterea. Cu trupul deslu-sesc tunelul nesfarsit, iar palmele imi arata ce scoaba incet sa prind. As vrea sa obosesc, in timp sa ma opresc, dar ritmul urla in mine; dusman de moarte timpul, nu pot sa-l stapanesc: caci parte sunt din el si nu intreg ceresc. Imagini ma inconjoara, vartej ametitor, mi-e ochiul ars de setea trairilor ce mor. Arunc bucati din mine, imagini pescuiesc, semnale ajung la mine si-n lacrimi izvorasc.
-”Eu sunt calea, adevarul, viata”.
Lumina violeta imbraca valea verdelui intr-un albastru irizant. Vantul cauta in soapta fiecarui fir de iarba, comoara adevarului pierdut. Catafalcul ivoriu creste in mijlocul marii fosnitoare de verde irizant. Din taina spatiului se ivesc trupuri de bocitoare cu mastile binecunoscutelor chipuri. Distanta se contracta si ma trezesc in spetele grupului numeros. Ma strecor cu dificultate lasand in urma su-doarea indoliatelor regrete. Ajung langa catafalc si ochii lipiciosi ca bratul octopodului, invaluie trupul intins, trupul meu relaxat, al carui suflet calator il caut cu disperare. Necrologul blajin concentreaza lumina violacee in stropi de ploaie ce biciuie trupul si catafalcul. Ploaia imi obtureaza gura si ochiii sufocandu-ma, ma impinge de la spate, ma trage de mana, ma alunga de langa adunarea solemna.
Alerg. Aerul se intinde ca o melasa. Cred ca ar vrea sa vajaie dar nu poate. Se intinde cleios in jurul meu. Alerg sau poate ca spatiul aluneca pe langa mine. Undeva in urma, terenul se strange ca o rana intr-o vale innecata in verdele violaceu. Ploaia spala imaginea trupului intins pe catafalc. Ajung pe culmea unui deal si spre surprinderea mea aerul incepe sa aiba gust; aerul fosneste mangaindu-mi pielea calcinata. O ultima privire circulara si regretul tasneste prin toti porii: ce verde era valea mea!? Dar eu urc. Treapta dupa treapta, scoaba dupa scoaba. Fierul rece lasa urme in carnea mea. Imagini zumzaie in jur, albine rascolite de dulceata florilor carnale. Precum stravechii mesageri in suliti de trecut m-as arunca, dar urc. Porunca biciuie in mine si carnea se supune, face ce vrea ea. Numesc vointa actiune, caci prin vointa fapta lucreaza in cuvinte si in ganduri. Urc de il traduc, inseamna actiune, dar oare din vointa mea actionez? Spun: urc. Dar oare sensul corespunde intrutot realitatii? Atata timp cat trupul imi atarna in brate si bratele se lupta pentru o noua scoaba, sensul e bun, deci urc. Puteam la fel de bine sa strabat distanta, tarandu-ma in coate si genunchi, iar verticalul ros de oboseala, s-ar fi prelins pe orizontal tacut. Dar urc, in fata-i sirul nesfarsit de scoabe ce-n urma-n abis negru se preling. Cu cat sunt mai departe scoabele in fata, cu-atat mai luminoase par; le simt. Cu cat raman in urma ca trecutul, mai negre decat bezna ce o nasc le simt. Urcam ramane undeva in urma, caci urc, prezentul disipeaza-n bidimensional, spre voi urca ma indrept acum, dar cred ca e departe timpul cand voi scapa de voi urca. Acum eu urc, las scoaba dupa scoaba, prezentul mi se scurge in trecut, imaginea semnal ma ajunge iar din urma..............” mananc si plang.............. mananc”.
Pe cerul de taciune noi fulgere sclipesc si stropii in cadere, in blana aciuiesc. Lumina sparge bezna in tandari fumegande si noaptea se prelinge lasand pastel albastru. Adulmec urma stapanei. Chiar daca alerg dupa ea imi place sa-i simt mirosul. Aroma tropului ei ma arunca pe culmile nespe-ratelor betii. Alearga putin in fata mea, se stie ocrotita. ploaia ii face bine. N-o sperie. Alearga printre copaci ca o naluca dusa de vant. Paraul se strecoara printre picioarele noastre cand intr-o parte cand in alta. Padurea se rareste, trimitand soli stingheri la portile satului. Albastrul fulgerelor lumineaza ceea ce a mai ramas din natura dezlantuita. Deja in vale se zaresc primele case. Ma simt privit si dau bucuros din coada. Incerc un latrat scurt dar valurile furioase ale ploii ma inneaca. Inchid botul. Stapana se opreste bucurandu-se de ploaie. Bate aerul asemeni pasarilor ce vor sa-si ia zborul. Ma invart in jurul ei scuturandu-mi blana. Un zumzet palid ma electrizeaza. De undeva din urma, intunericul geme, gafaie. Parul mi se zburleste si urletul scapa zbatandu-se printre valurile de apa. Stapana ma priveste uimita, nu stie ce sa creada. Imi pare rau dar timpul e scurt. In lumina albastra coltii imi scipesc nefiresc. Marai rinjindu-i si mai mult. Ochii mi se injecteaza scaparand a nebunie. Ma trag putin inapoi, pregatindu-ma sa sar. Ii privesc fata pe care cristalizeaza groaza. Ma incordez si sar, trimitand urletul ancestral ce zace in orice caine. Se intoarce si o ia la fuga innebunita. Ma arunc s-o sfasii. Nu stiu ce a inteles, dar acum alearga spre deal. Mai sus, tot mai sus. Mirosul trupului ei mustind de groaza ma innebuneste. Totul in mine freamata la atingerea lui. Fiara din mine cauta scapare. Doar cateva secunde daca as lasa-o si totul s-ar sfarsii. Alerg in urma stapanei abandonand chemarile ancestrale. Fulgerele tes panza luminii victorioase. Privesc in urma. Lumina sterge de intuneric faldurile padurii. Pamantul tremura de groaza si neputinta. Suvoiul apare triumfal lingand trunchiurile intepenite. Ploaia arde cerul cu violenta nestavilita a torturii. Pamantul se cutremura lepadand tot ce-i de prisos. O vad cum se zbate cautand reazem pasilor. Bolovanii fug din calea noastra, rostogolindu-se in haul clocotitor. O vad cum cade. Se ghemuieste acoperindu-si ingrozita fata. Ma aplec si-i ling mainile. Nedumerirea coboara alene, zgaltaind frica ce o apasa. Mainile se retrag invinse. Privirile ei ma pipaie neancrezatoare. Intorc capul. O simt ca face la fel. Se ridica, retragandu-se cativa pasi. La umbra fulgerelor dese zareste intinderea clocotitoare de ape. Ii simt incordarea. Incet, incet se relaxeaza lasandu-se moale. Se aseaza imbratisandu-si genunchi. La cativa pasi, apele dezlantuite poarta cu mandrie halci din trupul padurii. Ii simt mainile ce se incolacesc in jurul gatului si fata ce se ingroapa in blana. O caldura naucitoare pune stapanire pe mine. Lacrimile picura sfaraind. Ma preling topindu-ma ca lumanarea. Fulgerele orbitoare imi ard retina.Lacrimi fierbinti, lacrimi de lumina, picura inmiresmand aerul.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


Cosma - de munteanu rodica la: 29/10/2007 16:17:24 Modificat la: 29/10/2007 16:18:51
Doi ani , la toate serbarile scolare a trebuit sa recit"Moartea caprioarei"
Tin minte ca zburdam odata prin casa
şi cîntam" manînc şi pling, ...maninc"iar tatal meu a zis ca
sint complet insensibila si nu întelege cum atunci cind eram la acele serbari(imposibile)reuseam sa fiu serioasa, chiar sa pling.
"Visul "tau ca intotdeauna spune mult mai mult decit ai vrea să se inteleaga.
Sau poate nu si de data aceasta?
Ce nu pricep, scara, este pentru urcat sau pentru coborît;)
#249564 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: