Utopia gândirii continue (2)

Unde e rupt acest continuum spaţio-temporal substanţial ?
Aş spune că nicăieri.
Alţii ar spune că , din moment ce nu e fragmentat la nivel formal, atunci e la nivel fenomenal.

Totuşi, fenomenele şi evenimentele încep brusc şi se termină la fel de brusc ?
Observ că nu. Fenomenele fizice, ca şi cele chimice ( nu mai vorbesc de cele biologice), nu au un început tranşant în mod natural. Aparenta spontaneitate a lor este pregătită de alte fenomene, iar legitatea cauzalităţii este omniprezentă. Aţi văzut undeva, cândva, un eveniment, un fenomen natural care să nu aibă nici un început, nici o cauză, nici o determinaţie prealabilă ? Eu unul, nu.
Nici fenomenele geologice, nici cele meteorologice, cum nici cele astronomice, oricât de cataclismice ar fi ele, nu apar spontan, din neant.
De asemenea, vi se par sfârşiturile fenomenelor bruşte, abrupte ? Pier atomii în neant şi nu lasă nimic în urma lor ? Se termină furtunile, catastrofele naturale, fenomenele astronomice, transformările biologice în mod brusc, fără surdină şi epilog ? Nu.
Toate fenomenele corespunzătoare clasei lor, se înlănţuie, evenimenţial şi cauzal, în mod continuu, fără întreruperi de existenţă. Totul este o mare şi nesfârşită poveste.

Dacă aşa stau lucrurile, e ca şi cum am fi privitori la doar câteva secvenţe din filmul vieţii noastre şi al lumii. Unii dintre noi ar vrea să ştie cum au fost episoadele anterioare din istoria lumii, alţii sunt atraşi de continuarea serialului. Dar mereu facem aceeaşi mare greşeală. Adică nu gândim în acelaşi mod ca existenţa însăşi (sau similar). Nu gândim continuu.

De când ne naştem, până murim, gândim în mod fragmentat şi fragmentar.

Nu se poate să nu observ că noi oamenii operăm cu noţiuni strict delimitate.
Aşa că nivelul cel mai logic de căutare al discontinuităţilor este în propria gândire. Observ că nu pot manipula concepte total continui. Observ că gândirea umană nici nu are aşa ceva. Suntem inevitabil forţaţi să delimităm noţiunile prin definiţii clare, să discutăm despre concepte largi, dar mereu delimitate prin descrierea ( sau circumscrierea ) ariei de acoperire lingvistică. Cuvinte , noţiuni şi concepte ca „existenţă”, „totalitate a existenţei”, „univers”, „macrocosmos”, nu pot fi operaţionale în gândire fără definirea lor ( deci inerenta lor delimitare ).
Şi dacă realitatea îmi spune că totul e continuu, la orice nivel, viaţa cum ar fi ? Nu este ea o succesiune continuă de evenimente ? Pot spune că în timpul somnului am murit şi dacă nu-mi aduc aminte ce-a fost ieri, că azi sunt cu totul altul ? În caz de amnezie, da. Dar nu discut acum de cazurile patologice.
Un om normal îşi aduce aminte cine a fost, e mai mult sau mai puţin conştient cine este şi poate prevedea ce va fi în viitorul apropiat.
Aş spune atunci că ar fi foarte bine dacă am putea gândi la modul continuu. Nu vorbesc de faptul că ar trebui să gândim încontinuu, adică neîntrerupt, ci de metoda de gândire la ceea ce este continuu în viaţă, în cunoaştere şi în existenţă.
Ar fi posibilă o astfel de gândire ?
Dacă stau bine să mă gândesc, nu. Ar fi o utopie să credem că ar putea exista vreodată un om care ar cunoaşte absolut totul şi ar putea gândi simultan la o infinitate de aspecte ale existenţei. Dar un sistem viu, ca cel social-uman, ar putea măcar să tindă spre o asemenea armonizare.

Cauzele imposibilităţii gândirii continue la nivel de individ sunt multiple. În primul rând ele sunt fiziologice. Adică pur şi simplu creierul omului nu este capabil să proceseze un volum din ce în ce mai mare de informaţii, fără să piardă nimic. Nu numai că intervine procesul normal de uitare, dar limitele noastre vin şi din faptul că nu putem aduce în câmpul coştienţei ( nu al conştiinţei ), adică al lucidităţii, un număr extrem de mare de informaţii cu care să operăm foarte rapid. Mereu va exista o inerţie a rememorării. Mereu pauze de gândire care să ne aducă aminte cu ce alte noţiuni se leagă cele despre care gândim la prezentul clipei.
În al doilea rând, din punct de vedere epistemologic, nu avem un limbaj adecvat pentru o gândire continuă. Orice propoziţie, orice frază, orice inferenţă logică am face, oricât de lungă ar fi, ea are un sfârşit. Ele nu pot fi nesfârşite. Iar formule matematice care să descrie totalitatea fenomenelor fizice, chimice, biologice, psiho-sociale etc. , nu se pot concepe.
Apoi crearea conceptelor, oricât de larg cuprinzătoare le-am face, necesită o definire, o descriere şi o delimitare de celelalte concepte. Nu putem spune totul, doar în câteva cuvinte. Şi de cele mai multe ori nici când vorbim exhaustiv nu vom epuiza tot ce se poate spune despre un subiect sau altul.
Aşa stînd lucrurile, utopia gândirii continue rămâne totuşi un vis frumos. De ce?
Sau mai bine zis de ce ne-am dori o gândire continuă ? Probabil pentru că, în lume, totul se leagă.
Probabil pentru că viaţa are în ea germenii unei existenţe continue. Într-o stare de conştienţă normală, un om nu-şi doreşte moartea.
Dorinţa de nemurire este o altă utopie frumoasă, ce a însoţit toate generaţiile umanităţii. Găsim ideea vieţii eterne de la cele mai primitive triburi ancestrale, până azi, la cei mai sinceri oameni religioşi. Putem să-i condamnăm dacă dorinţa lor moare sau dacă, dimpotrivă, dusă la cote extreme, ajunge să îmbrace fanatismul sacrificiului pentru o ipotetică „viaţă de apoi” ? Nu ştiu.
Ceea ce ştiu este că cele mai multe greşeli se fac dintr-o gândire fragmentară, limitată. Iar fragmentar în gândire, înseamnă ignoranţă şi uitare…
Poate să spună cineva că nu face asemenea greşeli ?
Şi azi, mai ştiu ceva : că trebuie să gândesc continuu şi încontinuu. Şi dacă obosesc, ştiu că mâine trebuie să o iau de la început. Am altă şansă dacă nu vreau să fiu uituc sau ignorant?