Azi, când omul se afirmă conform firii şi contrar ei, tendinţele axiologice par a fi retrograde. Viul raportării la sine şi la celălalt se poate menţine doar prin fiinţarea de un anumit tip.

În mod firesc, confundarea “evenimentului existenţial” (un anume tip de spiritualitate) cu un cod sec de norme etice a dus la depersonalizarea spaţiului interior al fiinţei umane şi la obiectivarea spaţiului care, în mod firesc, ar trebui să aparţină comuniunii; comunităţii.

Devalorizarea omului nu vine însă din normă, din jalon. Ea vine, cred eu, din modul în care omul se raportează la conţinutul său, la datul său ontologic. Sub aspectul veracităţii există o legătură de tip apodictic între “întru” şi “spre”. Această legătură nu se poate însă epuiza în abordări ce ţin de spiritualitatea orientului îndepărtat. În principiu, deşi mistica este domeniul acestui tip de frământare, raportul Eu-Mine şi Eu-Tu (Eu-Voi) nu se poate înţelege doar la nivel mistic. Înţelegerea ar fi unilaterală.

La nivel abstract, prin introducerea “viului relaţional” în categorie, se poate opera o întreagă “sistematizare” a devenirii. Deşi utilă, o astfel de acţiune, nu va putea niciodată să cuprindă totul; ea nu reuşeşte să conţină esenţialul.

Când spunem om (persoană) înţelegem ipostazierea naturii umane la nivel concret. Subzistenţa abstractului în particular cu alte cuvinte. Scopul existenţei, lăsând la o parte dimensiunea metafizică (sensul propriu), nu se arată evidenţei. Putem opera în schimb cu o multitudine de “obiective existenţiale”. În funcţie de aceste obiective, la un nivel mai mult sau mai puţin exterior, ne delimităm “dinamica fiinţării”. Această dinamică nu poate supravieţui însă într-un spaţiu impersonal. Ea moare in obiectivare. Un spaţiu instituţionalizat este golit de orice accent spiritual.

Există anumite tipologii de vieţuire. Acestea implică arhitipuri şi prototipuri de împlinire ale “evenimentelor existenţiale” despre care aminteam. Folosind un alt limbaj putem vorbi despre morală. Vorbim despre o morală care pleacă dinspre interior spre exterior. Calitatea relaţiilor dintre oameni devine astfel doar un efect într-o cauzalitate bine determinată. Principala preocupare este relaţia omului cu sine însuşi.

O morală autentică va încerca să determine omul să “respire” în propriul său “adânc” şi să se îndrepte (pe cale de consecinţă) către “adâncul” celuilalt.

Din punct de vedere etic adâncul, interiorul nu reprezintă un interes imediat. Accentul se pune pe manifestare, pe exterior şi deci pe superficial. De obicei, această pseudomorală (pseudoeveniment existenţial) este adoptată la nivel social sub semnul lui nec plus ultra. Că ea reprezintă un eşec, o schilodire a relaţiei dintre oameni şi a fiinţei umane în sine, este evident. Succesul ei vine din comoditate. Exterioritatea este paradoxal comodă. Pe termen lung consecinţele sunt catastrofale. “Sărbătoarea vieţuirii” devine o rutină jalonată între norme exterioare care îl fac pe om să se simtă captiv şi singur.

În perioada globalizării, postmodernismului, a economiei postindustriale sau economie financiară, omul încorsetat în norme impersonale, având o nevoie adâncă de sine şi de celălalt, nu găseşte decât eşecul.

În limbaj teologic acest “eşec” se mai numeşte şi păcat. Păcatul înţeles astfel nu este doar o culpă derivată a unei concupiscenţe mai mult sau mai puţin viscerală, el este o înstrăinare a omului de propria lui umanitate. Când vorbeşti despre demnitatea fiinţei umane trebuie să experiezi această demnitate în tine însuţi. Dacă nu orice abordare devine demagogie şi alienarea omului va continua adâncindu-se permanent.
Istoria ne arată că există o ciclicitate a exagerărilor. Această ciclicitate respectă acea lege a fizicii legată de acţiune şi reacţiune. Extremele nu au adus însă niciodată nimic bun. Nici pentru om la nivelul persoanei, nici pentru comunitate în ansamblul ei. Mai devreme sau mai târziu alienarea (opusul epectazei) amintită mai sus, va naşte o reacţie de tip fundamentalist. Grav este ca această reacţie de “purificare” va fi îndreptată într-o direcţie greşită. Ofer ca exemplu rromul care a ucis în Italia. Reacţia (în România) nu se îndreaptă către răul în sine (omucidere) ci spre etnia respectivă.