Sunt în aer de când mă ştiu. Văzduhistă

„Un american la Paris”, fragmente din „West Side Story” şi „Sunetul muzicii”. Gershwin lăsat prea lax, la limita în care nu-ţi mai dai seama unde e ruptură de ritm în partitură şi unde îi scapă celui cu bagheta piesa şi orchestra din mână. Curajos, tânărul dirijor. Sau doar inconştient. Rămâne de văzut. În final, sala, plină ochi, uşor isterizată. Entuziasme provinciale în faţa unei filarmonici oarecum la început de drum.

O umbră de amărăciune îmi vălureşte ochiul de apă din gând. Acolo pe malul lui ne-am putea aşeza. Am putea despica firul în patru. M-aş putea plânge, fără teama ca te-aş inoportuna.

A trecut astăzi G. pe la mine. Ieri a fost ziua ei. I-am cumpărat un cadou. Un fleac. S-a bucurat mult. Fata asta e o visătoare cu ochii deschişi. Trăieşte de când o ştiu mai mult în imaginar decât în real. Poetă... Păcat că nu mai scrie de la o vreme. Traduce în schimb. Proză. Şi încă foarte bine. E limpede că şi pentru asta îţi trebuie mână de artist... De n-ar fi atât de leneşă şi de împrăştiată. Se consumă în tot felul de proiecte utopice, creşte, se extaziază, apoi brusc oboseşte ori se plictiseşte şi se stinge...

O pată mare, sângerie, cu irizări galbene. În vârtej. În cerc. Soleil / cou coupé. Tablou într-o expoziţie.

S-a înserat de mult. Aproape pe nesimţite. Alunecăm încet spre noapte. Timpul şi cu mine...