N-a mai ţinut socoteala paharelor.
Femeile îşi acopereau feţele cu mâinile- cu sau fără adevar- dar spunând într-un glas : “Suntem toate jignite!”
-“Să terminăm cu dezordinea asta!”se auzi vociferând un gentilom de modă veche undeva deasupra capetelor tuturor.
Cu câteva minute în urmă, Eva acceptă paharul ce i-l oferise şi plecase. Îi vedea însă chipul în oglindă. A făcut un efort să se îndrepte spre ea, pornind cu paşi nesiguri, însă nu mai gasise oglinda.
“Surâde!”, işi zise însufleţit, în timp ce ea se apropia. Aceasta însă s-a oprit la câţiva metri, şi cu privirea ei i-a spus că nu e acolo să rămână.
Pentru a nu se despărţi şi mai mult, a continuat s-o privească, aşa cum priveşti de obicei excepţiile, fiind ca toţi ceilalţi, martor al strălucirii ei.
Brusc Eva s-a întors rotindu-se pe tocurile bine infipte în podea, cu o figură foarte demnă întrebând cu scârbă: “E beat, sau ce-i cu el?”
“-Despre mine?” a răgnit Abel în sinea sa, fără a se clinti din loc.”Despre cine vorbesc?”
Se simtea de parcă cineva ar fi aruncat pe el o găleata de apă rece.
“-Sigur că despre mine vorbesc!” Începuse să fiarba şi tot sângele i se urcase la cap, revarsându-se apoi fierbinte peste gânduri şi peste wiskey.
“-Hei, tu , ia vino aici !” se răsti insului ce se afla lângă Eva, ridicând o mână în aer să fie văzut.
“- Cu tine nu am ce vorbi!” îi răspunse bărbatul îndepărtându-se sfidător.
Văzându-se singur, răspunse ca pentru el, zâmbind deconectat :”Posibil…”apoi făcu un semn chelnerului: “Nota de plată!”
Un “Slava Domnului!”urmă imediat cererii sale de undeva din spatele său.
A pornit spre ieşire, pe culoarul stacojiu, privind ţintă în mozaicul de pe pereţi şi încercând să facă în aşa fel încât să nu-l ajungă nici un gând.
Îl ajunse însă un ins râzător şi limbut din fire :
“-Ce-ai zis? Ce ai cu fata?”
Tăcerea i-a fost singurul răspuns.
“-Hei! Cu tine vorbesc!”
“-Eu, începu Abel, n-am zis nimic! Nu ştiu despre ce-i vorba” şi continuă să păşească apăsat, egal, urmărind bucăţile mici de marmură.
“- Păi cum adică nu ştii? Ai jignit-o în public!”
La auzul acestora îşi ridică privirile iar acestea s-au întâlnit în oglinda din capătul culoarului. Făcu ochii mari : pentru o clipă nu îşi recunoscu chipul năucit, complet epuizat. Îngălbenise brusc!
Insul gras, flecărea întruna despre o teorie de viaţă care-l preocupa pe Abel în ultima vreme, şi pe care a făcut imprudenţa să o discute cu acest tip cândva în decursul serii.
A tăcut inţentionat şi a început să păşească din ce în ce mai repede până când acela nu s-a mai putut ţine după el, auzindu-l însă concluzionând în hohote, în urma sa :
“-Am impresia că dacă urmezi teoria asta ajungi la ciroza!”
Ajuns singur în capătul culoarului s-a oprit şi s-a observat îndeaproape :”Imposibil!”
Câteva cuvinte rătăcite începeau să i se descopere în memorie.
În spatele său se auziră iarăşi paşi şi o voce :
“ –N-ai de ce să te necăjeşti! Nu-i de luat în seamă!”
I-a recunoscut imediat parfumul, dar înainte de a fi observat, se clătină încet şi se întoarse spre uşă.
Nu inţelegea nimic din toate astea!
Plămânii începură să absoarbă cu pofta aerul răcoros al nopţii şi corpul i s-a pus neglijent în mişcare.
În acea noapte Abel s-a visat spânzurat, atârnând în holul casei, în bezna.
S-a privit indelung, cu oroare şi dezgust pentru a înţelege în cele din urmă că e vorba de propriul său trup. Frânghia întinsă, găleata cu apă rece aruncată pe el, faţa sa schimonosită şi tăcerea mormântală îl cutremurară. Se pregătea să accepte că innebunise.
“Celalalt” zăcea suspendat iar el s-a apropiat să-l vadă mai bine. Când se aflau faţă în faţă, “mortul” îşi arătă ochii sclipind în întunecime, şi l-a intrebat sec: “ Te miră că sunt aici?”
Brusc, şi-a deschis ochii, respirând cu lăcomie aerul ce părea să nu-i mai ajungă.. A dat peste aceeaşi obscuritate, aceeaşi acalmie şi nu işi dorea decât să rămână treaz, să nu i se mai ceară socoteală…
Retrăind-o în minte, scena din seara ce trecuse îl chinuia teribil.
Se sfâşia acuzând-şi nerozia iar indiferenţa Evei îl bântuia până în străfundul fiinţei sale.
În curând îl apucă deznădejdea! Îşi dădu o palmă peste frunte începând să se blesteme singur. Starea de nervozitate i se aţâţa pe măsură ce se gândea la Eva, la vorbele ei sfidătoare, la privirea maliţioasă...
“Trebuia să mă aştept la asta!”îşi spuse în sinea lui. “N-am de gând să mai fiu pe placul unei femei searbede ca ea!”
Sentimentul de dezgust faţă de sine, şi-apoi faţă de Eva a învins!
În acest timp, aerul începea să devină albastru. A azvârlit aşternutul şi a coborât din pat. A traversat încăperea desculţ, călcând cu paşi apăsaţi, până în faţa oglinzii unde a rămas nemişcat. Îşi deschise ochii larg, uluiţi : i se părea că slabise şi ca-i înnegriseră pleoapele.
Şi-a adus aminte de ultima oară când se privise în oglindă, acolo, în capătul culoarului în mozaic : “ Ruşine!” îşi spuse rotindu-şi corpul cu greutate şi a pornit drept în faţă, în coridor, spre baie.
Lăsă apa să curgă în voie în timp ce-şi răscolea buzunarele în căutarea unei ţigări.
Restul zilei şi l-a pertecut în apartament, purtând nişte pantaloni scurţi vechi şi un tricou din bumbac, şi confruntându-şi propria laşitate.