Aer

Ceva a tremurat înăuntru, un soi de frunză înţepenită a dat să-mi rupă în ecouri fine vămile auzului; a tremurat, cu o sîrguinţă discretă, o pojghiţă imaterială, palpabilă cu oarece concentrare sau mulţumită unei dezorganizări premeditate a corpului eliberat de ostilităţi, lăsat pradă dilatării fiecărei dîre de emoţie; un tremur ca un fîlfîit. Asta am gîndit: o frunză, o pojghiţă, un fîlfîit. Ceva le este comun. Am ieşit.
Iau de afară cuvintele noi. Tot ce se vede - corupt în şcoală a fost totul; fiecărui copil îi este explicată frumuseţea, istoria, veşnicia, toate astea. Pe-ndelete. O poezie – totul. Dar afară – ce nu ştiu ei – e într-un fel pe care nu-l pot spune; mai ales în cărţile lor; trebuie să-i iei tare, definitiv. Pictorii sînt mai inspiraţi – de obicei – în ideea asta. Sînt acoperit de cuvintele pe care le descopăr. Acelea – frunză, pojghiţă, fîlfîit. ... nu sînt ele, de fapt; mai degrabă încotro duc, astîmpărul lor tulburat, asta-i descoperirea. Cuvîntul meu pentru istoria mea: astîmpăr. E nou pentru că neastîmpărul e mai arborat pe buze, în capătul nervilor, nărăvind în priviri. Neastîmpărul miliţianului care mănîncă salam pentru-a-i mai creşte cît de puţin caşcheta. Doar că salamu-i mort de mult, ca gura cel ia-n gazdă. Neastîmpărul ăsta al morţii vii.
Aici, o după-amiază grea ca o miere, dulce pînă-n creieri, şi lentă precum marea somnolentă, peste care pluteşte linişte şi hotărîre. Adio, pretexte! Adio, stîngăcii! În aer, afară, să-l iau pe înecate, ies, păşind singur, pe platforma metalică a pontonului. Deasupra apei. A lua aer – activitatea adevărată, reală, motivantă. Tot; parcă tot aerul e al meu; pentru mine, proprietar indiviz. (Avionul brăzdează aerul patriei în care părinţii noştri construiesc o societate nouă – Efectuaţi o compunere în care să subliniaţi marile realizări ale socialismului în Republica Socialistă România) Se zice: liber ca pasărea cerului, dar cerul de deasupra patriei nu-i al păsării – patria strigă la cer, îşi revendică proprietatea pe care o-mparte judicios în culoare de zbor, pe numere, direcţii cardinale. Avioanele nu sînt libere ca pasărea cerului. Nici paseri de fier nu sînt, numai în poezie există exaltarea asta. Avioanele au fost condamnate la 40 de ani de zbor în compunerile orchestrate la orele de română. Profesoarele-amiral au o disciplină de fier, după cum nu au de altele. Cînd nu se spune cer sau aer, se zice văzduh, care-i şi una şi cealaltă. Soldaţii mei visează să zacă zile-ntregi pe drumurile scurte şi interioare dintre cuşetă, club şi closet. Nu vor afară. La cărţi, la masă sau la căcăstoare. Atît. Cuşetele strîmte îi trimit pe fiecare patru colegi-camarazi de doipedoipedoi direct în propriile vintre, în nervi, plămîni, în gînduri murdare. Întunericul-înăuntru. Afară cerul e zvîntat. Bogatu se ţine de-o cheie franceză făcîndu-se util în privirile dimprejur. Zice mecanic: Să trăiţi! Răspunsul meu i-a subtilizat privirea ageră, lăsîndu-l speriat-suspendat în golul pe care l-a lăsat urcarea mea în tractor; cheia franceză a căpătat repede altă greutate – funcţională. Spre Perişor? a întrebat Bogatu, urmîndu-mă. Lazarov abia aşteaptă un tractor în zare. Să facem ceva, deci! Vom veni pe dunga de nisip într-o echilibristică adecvată aşteptării îngrijitorului de animale de la capătul raionului. Boţit, vertical şi-oficios; ca de fiecare dată, Lazarov se iveşte înălţînd clipa revederii. Întinde din bun început o carte – Interior. Zice: V-o recomand!... dacă aveţi timp... apoi la vaci, în stuf, numărînd, recapitulînd, deznoroind, şi din nou pe nisip, cîntărind cît timp ne-am mai putea lungi aşa. Sînt unii pe-aici care prind enoţi! Aţi văzut enoţi pînă acum? Nu sînt de vînzare, înţeleg imediat. În alte sate s-ar face curse de enoţi, aud în continuare. Poate vrem două-trei bucăţi la pichet, pentru distracţie. Dar nu vrem; cel puţin eu nu; schimbăm foaia discuţiei spre tăcere, iar. Dispare în clădirea coşcovită de intemperii şi uitare pentru a aduce ceva bun. Aşa promite, de fiecare dată mă obligă să nu plec cu mîna goală. Deocamdată deschid cartea lui Lazarov la următorul pasaj: Inventez cîte o literatură pentru orice chestie. Ea aparţine imaginaţiei, unui bagaj de cunoştinţe confuze. Lazarov ăsta e un extravagant. Poate că avea nevoie de uniforma de camuflaj pentru a fi ceea ce este. Îmi promit că data viitoare, cînd voi reveni, voi purta nişte pantaloni în carouri şi o cămaşă înflorată. Va trebui să le procur, atîta tot. Cu altceva n-am cum să-i răspund.
Plecăm. Sub aerul ăsta proliferează o natură scitică – precum spun cărţile –, neatinsă încă în chipul acela irevocabil. Se păstrează ceva în alte părţi pierdut. Sălbăticia începuturilor, spaima, groaza. Ce se-ntinde aici, în grinduri, plauri şi fîşii, e o rezervă de spaţiu neconsumat – aflat, dimpotrivă, în expansiune lentă, greu observabilă, dar reală –, nimeni n-a avut răgazul; nici al împărţirii lui, al tăierii în felii-felioare, în şuviţe, precum o halcă ademenitoare. Doar adulmecat, atîta tot a fost. Niciun stăpîn – geţi, sciţi, pecenegi, rumâni, genovezi, turci, tătari, ruşi, români şi ce va mai fi după noi – nu l-a avut cu-adevărat sub picioare, supus. Sub-pus. Sus-pusul e acelaşi peste tot, aerul, cerul. Văzduh.