DINCOLO DE VISE

Vin acasa cu capul plin de probleme si solutiii posibile care sa imi faca viata mai buna, mai usoara. Am chef sa visez la o lume mai buna. Copilul meu e bine, in casa e cald si lumina. Dau drumul la televizor. Poate ma ajuta sa adorm mai repede si sa imi continui visul inceput in timp de ma taram cu masina din semafor in semafor. Televizorul e al dusmanilor mei, cei care imi fura visele. Primul program, prima stire. Visul devine cosmar.
Stirea:
Primo tempo: un copil de 2 luni moare de frig intr-o locuinta insalubra. Mama si-a gasit copilul mort dimineata cand s-a trezit. Dormeau in aceeasi incapere. Mama e tiganca. Il lasase sa doarma pe podea. La televizor, aceeasi mama plange de zor si jeleste. Mesajul media ar fi ceva care oscileaza intre „saracii de ei” si „mama denaturata”. Punct si virgula.
Secondo tempo: stirea revine cu cercetarea respectivei mame pentru rele tratamente aplicate minorului. Punct. Nu mai ureaza nici o stire despre aceasta mama.
Finale: mama, considerata un caz individual va fi probabil condamnata. Probabil.

Multumesc „oamenilor de televiziune”. M-am mai intalnit cu acest cosmar, nu e o noutate. Cosmarul nu e acel vis urat ci o parte din lumea din jur.
Revin la stirea de la televizor. La „developarea” filmului, realitatea e alta. Ca la radiografie, dincolo de piele si farduri, dezastrul e la el acasa.
Respectiva mama mai are inca o gramada de copii. Niciunul dorit, niciunul plamadit din dragoste ci din sex – in forma aceea animalica de a cauta placere sau a se achita de obligatia biologica. A se interpreta contextual. In rest, nici urma de sentimente, in forma pe care ne asteptam noi sa existe intre o mama si copilul ei. In paradigma asta, termenii de mama si copil sunt doar denumiri. Ei nu acopera continuturile pe care de obicei le folosim noi, ceilalti. Nu pot sa nu discriminez indivizii in acest caz. Ei insisi s-au discriminat de la umanitate. Pentru ei umanitatea se rezuma probabil la „cei care au” in timp ce ei nu au mai nimic.
Bocetul acelei mame face parte din repertoriu. E din categoria care la fel urla si cand da politia buzna peste ei si le scoate arsenalul de sub pat.


Mama cu pricina apartine unui strat relativ consistent, mii de indivizi, care sunt intr-adevar saraci. Ma refer la acea saracie lucie si care nu se rezuma la saracia materiala. Sunt oameni carora le lipsesc cuvintele si ii vezi pentru ca abia leaga cateva iar propozitiile sunt niste articulari guturale de sunete. Sentimentele sunt la fel de vitregite de continut pentru ca ele se conecteaza greu cu semnificatiile lumii ce-i inconjoara. Fac copii din ratiuni strict biologice sau altfel spus bio-sociale (pentru ca probabil simt si ei o anume placere a actului sexual).

Copilul acela nu a murit de frig ci din cauza sentimentelor pe care mama lui nu le avea. El a fost abandonat nu in acea noapte geroasa ci inainte de a se naste. El s-a nascut orfan, la fel ca alti mii ai caror parinti i-au abandonat in institutiile statului sau i-au lasat pe strazi. Sute de astfel de mame si-au vandut copiii imediat dupa 1990. Traficantii de copii (fundatii si asociatii purtand nume care iti umplu ochii de lacrimi) au facut averi fabuloase de pe urma iresponsabilitatii acestor mame. Aceste „intreprinderi” se lupta sa demonstreze ca adoptiile sunt unica sansa pentru copiii acestor parinti iresponsabili. „Foamea” de bani a atins cote alarmante. Am fost tentat la un moment dat sa cred ca intre cei care gestioneaza viata mamelor iresponsabile si comerciantii de copii blonzi cu ochi albastrii ar exista un pact demonic de tipul: noi gestionam prost treaba iar voi veniti ca solutie salvatoare si in final aratam lumii ce fericiti sunt copiii care au fost adoptati in strainatate. E doar o aparenta. Nu exista pact demonic dar exista „demoni”.
In fapt nu exista solutii. Ele exista teoretic in lucrari de licenta sau de doctorat in stiinte socio-umane.
Rezolvarea cosmarului e imposibila in realitate. Implica niste resurse imposibil de dislocat: specialisti care chiar sa poata reyolva efectiv aceste situatii, comunitati, bani si decizii riscante.
Intrebarile care imi apar in minte ma duc la un calcul reductionist. Dupa egal raman doar victimele.
Cati asistenti sociali buni (ma refer la un nivel profesional exceptional care presupune abilitati de a produce schimbari semnificative), psihologi si sociologi trebuie sa lucreze intensiv cu o mama de felul celei mentionate ca sa ii „planteze” si sa ii cultive valori, credinte si sentimente care pentru ea sunt inexistente? Cati bani costa un asemenea „implant”? De cate mii de ori trebuie replicat acest model? Cat timp necesita e asemenea schimbare? Cine ar trebui sa fie si ce calitati umane trebuie sa aiba cei care sa gestioneze o asemenea problema? Cine o intelege macar? Care sunt costurile esecului?
Ma amarasc ca putini se gandesc la lucrurile acestea atunci cand se difuzeaza o asemenea stire.
Din acest putin, o parte si mai mica lucreaza in domniul protectiei sociale. Din acestia, o parte insemnata mimeaza munca si cunoasterea. O si mai mica parte din cei ramasi pot influenta decizii. Ei au totusi o mare dilema: cum sa isi foloseasca resursele. Daca au putere, o folosesc de obicei ca sa isi apere pozitia si scaunul. Banii ii vor folosi pentru a demonstra cat de eficienti sunt si nu pentru a aseza in oameni ceea ce nu au. In final moare un copil care nu a avut sanse la umanitate. Sau poate a avut? Oricum, nu era copilul vreunei doamne sau domn cu masina de serviciu si aghiotanti. Lucrurile acestea nu se petrec in fata caselor lor, iar aceia nu le sunt vecini sau prieteni.
Si totusi... un copil de 2 luni, o farama de suflet, a murit inghetat in camera cu mama lui care dormea... dormea.... si visa la o lume mai buna.

Imi iau copilul in brate si-l strang la piept cu lacrimi in ochi. El nu stie de ce. As vrea sa nu afle niciodata.