În care unii cad în plasă, iar alţii intră în pămînt - V

Socrates îsi aminti episodul care pe Nick îl marcase, apoi se hotãrî sã se dezbrace indiferent ce i s-ar fi putut întîmpla. Era un om hotãrît, asa cum spusese Lucian pentru a-l convinge pe Dudu.
Da' am si eu o rugãminte, spuse Socrates. Reusi sã-l opreascã pe Dudu din agitatia care trada acceptarea ideii de a-si jos pîna la urmã toalele cam pestrite.
Ce e ? rãspunse.
Mã dezbrac frate, dar spune-mi si mie ce vrei sã faci, doar n-o sa stau sa mi-o tragi pe la spate, ca asa a zis Lucian.
Socrates era în stare sã-si noteze fiecare miscare si, dacã ar fi avut cum, chiar ar fi înregistrat predica lui Dudu.
OK ! Dezbracã-te cã o sã-ti fac un comentariu ca la meciurile de fotbal de n-o sã mã uiti niciodatã si stai calm ca nu sunt poponar.
Începu cu geaca neagrã, din piele, mostenita de la taicã-su, geaca cu care acesta murise în accident de masinã, Socrates avea grija de ea ca de ochii din cap, mai ales cã pe cãptusealã rãmãseserã imprimate, ca o efigie energetica, picãturile de sînge, scurse imediat dupã impact, de care fãcea caz de fiecare datã cînd nu-si gãsea geaca. Asa se întîmplase si pe drumul de întoarcere de la nunta lui Florian, sau în urmã cu doi ani, în trenul care ne întorcea de la alta nunta, a lui Mihai. Apoi urmarã cãmasa, maieul, pantofii, sosetele, pantalonii si rãmase în chiloti. Cînd Dudu se întoarse spre el îl întrebã:
Dar chilotii... ti s-au lipit cumva de piele ?
Socrates zîmbi la replica lui Dudu care semãna cu un banc care-i plãcea al naibii de mult, bancul cu rockerul care care se dezbracã, se aruncã sub dus si dupã vreo orã de frecat pe corp cu sãpun de casã îi iese la ivealã tricoul cu Metallica. Nu-si schimbase chilotii de o sãptãmînã si rîse, apoi, în timp ce-i lepãda ajutîndu-se de picioare, se gîndi dacã nu cumva ar face bine sã-i spunã si lui Dudu bancul cu rockerul nespãlat.
Nu stiu la ce m-as fi gîndit dacã as fi vãzut-o atîrnînd de-o frînghie în camera ei sau dacã as fi auzit cã venele îi erau pline de întepãturi. Nici în cazul îmbuibãrii cu medicamente nu pot spune la ce m-ar fi dus mintea. Noroc cã telefonul pe care i l-am dat fusese miscarea cea mai bunã. Poate si de-asta m-am hotãrît s-o scot în oras, desi, pînã se lãsase convinsã, îmi tot repetase de cîteva ori:
Mã tai ! Sã fiu a niabii dacã nu mã tai, mã auzi ? Ce, nu mã crezi ?
( Vonda îi fãcuse întotdeauna figuri lui Nick, iar Socrates îl tot bãtea la cap s-o lase naibii-n pace, sã n-o mai bage-n seamã cã-si ia aiurea o belea pe cap ; si pîna la urma cu Nick ce se-alegea ? ; de fiecare datã se astepta ca Vonda sã mai nascoceascã vreun sinucidere originala, care mai mult ca sigur cã nu s-ar fi produs, iar simplul fapt de-a o fi auzit de fiecare datã cînd dãdea telefon decretînd repetat, ca o lege a lui Dumnezeu, mã tai, mã spînzur, mã-ntep, iau pastile, se lua cu mîinile de cap si se-ntreba cum naiba a intrat Vonda în viata lui. )
Nu se tãiase. Episodul avusese loc de nu stiu cîte ori. Nu stiu cum de mã nimeream tocmai eu sã dau telefonul salvator. Se întîmpla martea, sîmbãta, dar si celelalte zile erau la fel de ghinioniste. Într-o vineri, zi de post, cînd vorbele erau chiar mai dure decît acum, promisese cã se taie si-si pune si sare si ca lasã peretii plini cu mesaje. Promitea ca unele vor fi erotice, numai cã vinerea parcã totusi era pãcat sã se consume-atît si s-a potolit singura, fara sa-mi explic de ce. Seara am scos-o la stadionul din cartier. Am linistit-o relativ usor, apoi ne-am plimbat cîteva ore, învãtînd pe de rost fiecare metru de iarbã jucat cu pasiune de pusti ditre blocuri sau jucãtorii de la categoria Onoare.
În felul asta al ei sinucigas am cunoscut multe parcuri din oras, am trecut prin cimitire, prin cele patru gãri, cîte sunt, am dus-o la operã si în santierele cu blocuri neterminate. Iesirile noastre, ca niste banatuci, noi doi si moartea ei stingîndu-se de fiecare datã încet în urma noastrã, se întîmplau si noaptea, sub stelele cãzãtoare, stiu ca sunt sentimental, dar asta e, dar si dimineata, devreme de tot, cînd nimeni nu putea sã ne împiedice sã urcãm în cabina unei macarale ruginite, abandonata pe santierul unde acum zece ani trebuia sã fie construitã opera. Cocotati în macara, începeam sã cîntãm arii celebre si luminile blocurilor, pãtrate si dreptunghiuri, geamuri duble si triple, se aprindeau si toti erau multumiti pentru cã din cînd în cînd fãceam pe cocosul si gãina acelui cartier, dîndu-le desteptarea pentru fuga în tromba spre serviciul, eram Freddie Mercury & Monserat Caballe, Andrea Bocelli &..., Cristi Minculescu & Felicia Filip... Chiar si mijlocul zilei se plictisea de noi, încît, timpul tot, fiecare zi a sãptãmînii si fiecare orã din zi, aproape, fuseserã încercate. O poveste frumoasa, pîna cînd ai venit tu cu ideea sa ne schimbam numele. Pîna atunci urîsem numele Nick, dar am zis ca luîndu-l între noi doar, ceva se va schimba între mine si Vonda, care-si acceptase noul nume ca pe cea mai adevarata sinucidere. Asa ca adio Viorica, bun venit Vonda.
Apoi mi-am zis asa, cã istoria este sau nu poate fi decît glumeatã. În primul rînd pentru cã se repetã, ca în scheciurile în care Chaplin trãgea clapa de nenumãrate ori grasului, fãrã ca dulumanul sã se-nvete minte. De-aia i-am si zis Vondei cã istoria e un papagal, desi m-a privit asa cum face ea cu oricare alta persoana care dovedeste ca are mai multã carte decît ea. Si spunîndu-i cã istoria nu poate fi decît o pasãre din-aia coloratã si vorbãreatã, i-am amintit cã nici cu ea nu puteam vorbi altfel, doar sunt student la istorie în ultimul an...
( Habar n-am cine-l convinsese pe Nick sã intre la istorie. Socrates încercase de cîteva ori la Socratessofie, chiar si dupã ce începuse sociologia, si de la rîvna asta, aproape imposibilã, i se trãsese si porecla. Erau vorbãreti, le plãcea sã stie cã peroratiile le sunt ascultate. Discutiile erau un excelent exercitiu de retoricã, care, cînd venea vorba de Vonda deveneau, niste vîlvatai. )
Niciodatã nu m-am apucat sã-i umplu memoria cu ce aflam la universitate, iar, dacã Gino îmi arãta referatul, pe care, un pic mai aranjat, avea de gînd sã-l publice în Dosarele istoriei, nu puteam decît sã tin pentru mine informatiile fascinante, cã regele Farouk al Egiptului a fost somat prin '52 de Gamal Abdul Naser si Mohamed Neguib sã-si care în altã parte tãlpile si bãsinile si tot ce mai putea muta, poate prin Sudan sau Etiopia.
În privinta asta, Gino vîrã istoria într-o revistã, dar ea nu rãmîne imprimatã doar pe paginile veline si colorate pentru a atrage atentia. O poti gãsi scrijelitã de o mînã stîngace pe-o bucatã de tablã, sub un panou publicitar, asa cum s-a întîmplat chiar ieri, cînd, plecat de la Gino, si îndreptîndu-mã spre garã, pe la mijlocul strãzii Orhideelor vãzusem literele care schiopãtau spre capãtul ruginit al tablei: În 22 revolutionarii si armata au tras în noi. Doar ei aveau arme.
Tocmai traversam. Am citit cu zîmbetul pe buze. Mergeam încet si mã gîndeam. Întelegeam cã poti scrie într-o revistã tot ce stii cã s-a întîmplat în Egipt, de la Ramses pînã la Farouk, si, cu sigurantã, vor afla cu toti ceea ce stii, dar poate întîmpla s-o apuci spre garã si dai peste panoul ala. Care-i adevãrul ? Poate asta : ca omul îsi scrie propria lectie de istorie pe unde-apucã, asa cum o întelege, dar sunt un pic debusolat. Poate si de-asta sunt asa deschis.
Cînd am ajuns la garã trebuia sã mai astept o jumãtate de orã. Nu e mult. Stai, atît tot, si te tot învîrti. Vãzînd lumea cum se-agitã poti obosi, dar nu trebuie sa uit : si graba asta, venita tot din istorie, pîna la urma nu face decît arunce în aer gîndurile obsesive
( rãzboaie ca cele de o sutã si de treizeci de ani s-au întîmplat ca sã înveti sã te grãbesti, mi-a spus Nick de mai multe ori).
M-am asezat lîngã zidul placat cu marmurã, lîngã intrarea de la metrou si priveam vînzãtorii cum scapã, încet-încet, de fructele sclipitoare dupã lustrul insistent cu care le oboseau în fiecare dimineatã
( În istorie sunt atît de multe lucruri înselãtoare, ca merele si perele si nectarinele care fac cãlãtorilor cu ochiul, altã zicere )
numai cã pofta nu mi se atîta deloc. Fusesem eu pãcãlit de-atîtea ori.
Mai erau zece minute si asteptam sã se-ntîmple ceva
( dar nu as fi fost dezamãgit nici dacã asteptarea ar fi fost apãsãtoare si n-ar fi dus la nimic, încã una celebrissima din topul lui Nick ).