Prima haltă fusese făcută într-un sat mic şi pricăjit, ca orice alt sat în care are centrul pe strada cu biserica şi primăria acolo unde tot omul îşi începe ciclul mistic cu botezul urlând din toţi rănunchii, căsătorindu-se mai târziu cu acel mare gol în stomac şi privire pierdută de vită dusă la tăiere printre exclamaţiile şi bocetele babelor de pe uliţă strânse toate ca la circ, şi terminând cumva tot în acelaşi spirit, tot cu babe şi tămâie şi văicăreli prelungi de care au să uite cu toţii după priveghi, atunci când aburul băuturii ţi se suie la cap.

Intrară pe uliţă de abia seara, ca să evite întrebările neplăcute şi gura satului şi cum stomacul rodea în gol de ceva vreme şi oasele le se înţepeniseră şi trosneau la fiecare mişcare sau hop de pe şoseaua proaspăt amenajată, hotărâră să poposească pe undeva, ca drumeţii lui Sadoveanu. Ducu fu primul care bătu la poartă pe motiv că arăta mai curăţel, avea succes la dame cu surâsul lui de agent de vânzări. Dar cum ospitalitatea nu este decât unul dintre miturile românului, doar la o casă ieşi cineva pe prispă să strige „Care ieşti bă?!!!”. Încercaseră ei să se explice dar nimeni nu catadicsi să le dea vreun răspuns aşa că rămaseră vreun sfert de oră pe uliţă până când porţile scârţâiră lăsând câinii care până atunci lătraseră atârnaţi de lanţuri, să iasă. Singurul lucru care le mai rămase de făcut a fost să o ia la fugă, Irina pe pantofii ei cu toc de care nu se mai despărţise de când îi cumpărase la reducere de 50%, Gelu zăngănind haotic de chei în speranţa că aşa o să sperie câinii cu Ducu în poziţie de înaintaş şi mişcări de atlet, uite aşa, departe de DN1 şi Guatemala, pe o străduţă lăturalnică, înspre câmp, cu case pricăjite şi ierburi înalte crescute în faţa porţii, unde câinii, dintr-un motiv necunoscut nu vroiseră să se aventureze nici în ruptul capului.

„V-au speriat ăştia, hă? Da las că sunt proşti câinii şi nu vin ei încoace de frică. Hai bre încoa că nu te muşc!” Vocea venea de după ierburile înalte voce tânără dar răguşită. „M-am ascuns aicea să nu mă vadă taică-miu că a zis că-mi rupe gura dacă mă vede cu ţâgara în mâini, şi io-l cred, că tătâne-mu se ţine de cuvânt.” Ţigăncuşa mică ieşi de chicotind, aruncându-le uitături scurte şi unduindu-şi fustele la ei ca un cocoş care se înfoaie iluzoriu, cu albul ochilor lucind ciudat în bezna uliţii.” Nu te mai uita bre aşa la mine că să şti c-o să mă deochi!”spuse ea dându-şi cozile pe spate teatral şi râzând cu toată faţa.” Da hai acu înăuntru, hai după mine”, şi intră pe poarta deschiolată. Gelu o urmă, uimit că face asta, cu Irina şi Ducu după el muţi.
În curtea ţiganilor părea că nimic nu se schimbă, câteva hanţe aruncate pe o bancă verde, ca acelea pe care scrie Proaspăt vopsit în parc, nişte lemne de la focul făcut de Şuşa mai devreme, şi o sârmă uluitor de lungă cu haine cât pentru un regiment în şir indian, gata pentru paradă. Pe prispă, cu mustăţile întoarse şi pălăria dată pe frunte stătea el, Pegas, capul familiei, trăgând dintr-un Snagov cu sete, de loc surprins că-i vede pe străini. Pe Irina o pufni râsul, gândindu-se la Gavrilescu şi la bac, căci o fată ca ea nu se putea imagina stând într-un astfel de loc şi se mai gândi şi la maică-sa, care ar muri dacă ar vedea-o într-o curte ca asta şi la iele şi la halviţa pe care maică-sa nici nu o lăsase să o guste atunci când îşi cumpărase pe furiş din bazar de la un ţigan blond care îi făcuse cu ochiul.

Pegas se ridică cu mişcări molatece, îi făcu un gest scurt cu capul fetei şi-şi pofti pe străini în casă fără să spună nimic, făcând doar un gest larg cu mâna lui păroasă cu degete de pianist şi unghia de la degetul mic lăsată să crească ca o dovadă a bărbăţiei lui. Înăuntru se afla întreaga familie de la mic la mare: Şuşa cu mărgele roşii în părul ei arămiu colorată ca o sorcovă aţintindu-şi privirea lascivă de şarpe la noii veniţi, care le ghicea străinilor în ghioc la drumul mare în schimbul unui sărut, Lisandra cu buzele roşii, care ştia să cânte la vioară, fugită de mică de acasă, cum şatra care tocmai trecuse pe strada lor cu case cu terase şi tei o fascinase atât de mult încât simţise că nu mai poate să respire dacă nu plecă de acolo odată cu ei, îmbrăcată aşa cum era de bunica de dimineaţă, cu rochiţa ei cu volan albastru azur şi cu vioara în mână, Azandru cel mic, mânjit de pepene la gură cu ochii lui ca două farfurii de dulceaţă şi unghii murdare, Leonard cel mare care prindea porumbei ca o pisică, hipnotizându-i cu ochii lui negrii, adânci, cu care înnebunea femeile, le făcea să fugă de acasă şi să vină cu părul despletit în faţa porţii, să-ţi sfâşie hainele acolo în uliţă de durere şi Samira (pe numele adevărat Ilinca Pietreanu) , noua membră a familiei a cărei maşină făcuse pană acum două luni în faţa porţii şi care decisese să rămână acolo pentru câteva zile şi uite cum trecuseră două luni şi ea tot acolo era şi nu mai ştia singur dacă vroia să mai plece,că acum ghicea în cafea şi bobi de orez mai bine ca oricine altcineva.

Cum aveau musafiri se deciseră să fie iarăşi foc în curte, să facă vin fiert şi seminţe perpelite în foc stropite cu licoare roşie de-a Samirei ca să le dea gust mai bun, să se taie cocoşul cel cu coada bearcă, doar tot se săturaseră cu toţii de el, cum cânta ca un apucat seara pe la unşpe trezind-o pe Leana care locuia la celălalt capăt al uliţii. Lisandra le-a cântat la vioară dulce, sub zornăitul de castagnete al pantofilor Irinei şi chiotele lui Azandru, cu Gelu şi Samira într-un colţ înşirând amintiri cum înşiri mărgele colorate pe aţă, cu joc de flăcări pe obraji şi în şuviţe. Şi mai târziu, cu toţii luaţi de vin şi sătui de-atâta cântec, şi-au proptit capetele în mâini şi s-au afundat cu totul în povestea lui Gelu, cea cu pisici şi subsoluri de bloc în care trăiesc vietăţi ciudate cu bătălii din brazii de Crăciun pe maidane înveliţi în pelerine din plastic de sac. Şi cu toţii făcură ochii mari de mirare când aflaseră de Doamna Stravetzchi de la patru.