„Castelul” era, de fapt, o ramasita a unui vechi conac boieresc, partea locuita, care, in urma unei restructurari impuse, se transformase intr-o cladire partial renovata, cu doua apartamente la etaj si „casa pionierilor” la parter, aceasta din urma avand in prelungire trei garaje, si alea nationalizate, in care rugineau niste masinute de carting, foste vedete mecanice ale clubului de carting atasat casei pionierilor. Cladirea, in forma de L, avea si un turn, de unde, pe vremuri, un clopot de bronz, a carui voce n-am auzit-o niciodata, domina imprejurimile. Tiganii l-au furat in miezul zilei, fara ca cineva sa dea mare importanta faptului.
Fata in fata cu palatul, la vreo douazeci de metri, erau amplasate cotetele riveranilor, un sir lung de vreo treizeci de metri, care, impreuna cu poarta mare, din fier forjat, inchideau un spatiu destul de maricel, o curte a nimanui sau a tuturor, pentru ca pe aici trecea toata lumea care voia sa coboare in parcul de pe lunca. Poarta era mereu larg deschisa, iar dupa ce traversai curtea, ieseai pe o portita improvizata, din doua tevi groase, pripoane pentru magarii turmelor de oi ce pasteau vara iarba grasa de pe malul raului.
Era una din serile epuizante in care, dupa ce ne jucaseram de-a Robin Hood si banditii de pe langa lacul cu comoara de argint (unde fetele aveau arcuri adevarate cu sageti legate la un capat cu banda izolatoare iar noi, baietii, aveam pistoale de jucarie, nu se gaseau nici macar capse), ne numaram vanataile ramase dupa loviturile bine exersate ale fetelor si spuneam bancuri. Eram in total sapte, patru baieti si trei fete iar intunericul devenise, deja, stapan. Din cand in cand se auzea o talanga sau un behait, precedate de un „Hais, fa, proasto!” ragusit, de cioban suparat.
Ne asezaseram, ca de obicei, pe scarile castelului, langa poarta cu magari, pregatind povesti de groaza, numai bune sa ridice parul in cap unor pusti de 12-13 ani. Unul din baietii mai cu har, Marcel, tocmai incepuse o poveste auzita de la fratele sau mai mare, din armata, cu un porc ce scosese noaptea peri albi unei santinele. Stelele aparusera in toata splendoarea lor iar Luna, desigur, era plina si rosiatica, rasarind deasupra luncii. Vanticelul racoros, de seara, ne patrundea pe sub camasile subtiri, cu maneci scurte, amplificand senzatia de mister si contribuind serios la „pielea de gaina” datorata povestii, intr-adevar, de groaza.
Langa Marcel era asezata Bianca, o fetita simpatica, venita in vacanta, la bunici. La un moment dat, privind-o, am simtit ca ceva nu e in regula. Gura ramasa intredeschisa, ochii scosi din orbite nefiresc si nodul aproape vizibil din gat imi spunea ca fata e pe cale de a intra in panica. Incet, fara sa scot un cuvant, i-am urmarit privirea care ma conducea undeva, inapoia mea. Miscarea unei pietre din zona terminus a privirii ei, imi ingheta spatele de groaza. Culmea, toate acestea se petreceau fara ca atentia cuiva sa fie distrasa de la povestitor. Cand, in sfarsit, pe jumatate paralizat, am reusit sa privesc in directia tintei, am ramas perplex. Nu stiam daca sa urlu ca sa ma descarc, sau sa rad. In spatele meu era un berbec, batran, avand coarnele incovoiate de aproape doua ori. Privirea diavoleasca imi ingheta rasul inca in fasa, transformandu-l intr-un rictus. Pasi inspre noi, fara teama. Abia acum, ceilalti sesizara nefirescul. Marcel se opri din povestit, cu ochii tinta la berbec. Acesta inainta, intr-o liniste deplina, pana in centrul adunarii. Pana si vantul se opri cateva clipe. Facu un pas inspre povestitorul, acum paralizat de frica, neslabindu-l din priviri, se opri din nou si spuse tare, clar, si categoric:
- Taci, ba!
Apoi, sub privirile noastre incremenite, se intoarse, iesi afara din cercul de stane de piatra pe care-l formam si pleca, leganandu-si bucile. Nu stiu cum, privindu-l in ceafa, l-am simtit ca zambeste...