O văzuse târziu, deşi se făcea uşor remarcată printre ceilalţi călători, întinşi care mai de care în poziţii ilare pe băncile pe metal roşu, cu genţile sub cap, ori printre navetiştii care jucau ceva, şeptică probabil, zvârlind cu nepăsare chiştoacele sub picioarele celor aţipiţi, râzând gros şi pocnind cărţile pe masa improvizată dintr-o geantă diplomat. Ar fi vrut să se aşeze în preajma lor, cum făcea pe vremea liceului, să tragă cu urechea la glumele fără perdea şi la înjurăturile lor savuroase, dar ochiada chiondorâşă a mustăciosului cu diplomatul pe genunchi îl făcu să dea înapoi. “Le-oi fi părând borfaş, îşi zise, unul nou apărut, în căutarea ciupelii zilnice.” Ocoli de câteva ori sala de aşteptare, apatic, cu mâinile la spate, aruncându-şi din când în când privirile spre ceasul electronic de deasupra uşii. Trase în piept mirosul de rânced îmbâcsit în pereţi, în cimentul unsuros peste care adidaşii lui alunecau fără zgomot, mustind parcă şi-n lumina bolnăvicioasă prelinsă prin geamurile murdare. Îşi termina al treilea rond când o văzu închizând cartea încet, încet de tot, întinzându-se apoi indolent, cămaşa Lacoste înodată deasupra abdomenului supt ridicându-se, braţele subţiri adunate deasupra capului, trup de femeie care nu-şi pierduse încă izul copilăriei. Îşi dezmorţi gâtul şi umerii, rotindu-le alene, şi preţ de o clipă ochii li se întâlniră, ai ei, de un căprui deschis, spre verde, absenţi, ai lui, înroşiţi după cele două nopţi de nesomn, înfundaţi deasupra fălcilor nerase, “ochi de drac”, cum îi zisese Buicu dimineaţă. Buicu, dospind de alcool, cotrobăind în neştire prin buzunare după cheie, “du-te să dormi undeva, sperii pruncii, hahaleră, du-te să dormi, uite, nici soare nu mai avem azi, nici femei, nici mame, nici taţi, nici partid să ne culeagă de prin bodegi, hai mai lasă-mă, în casa asta e Marta, Marta, Martaaa, deschide-mi nemernico poartaaaaaa…” şi mâna lui fluturând vehement, a “mai du-te dracului”, în timp ce se sprijinea de zidul mâzgălit cu grafitti, sub burniţa chioară ca o cârtiţă.
De fapt, cartea ei îi atrăsese atenţia, culorile de pe copertă, da da, aceeaşi carte citise şi Lia, fără îndoială, în după-amiaza aceea, pe retina lui desenul se conservase fără rost, ce prostie, îşi zise, chipul Liei abia-i licărea în memorie, i se refuza îndărătnic, mai degrabă îşi amintea degetele ei, tremurând deasupra scrumierei, degetele ei desfăcând tactiocos cureaua lui Minculescu, degetele ei şfichiuind aerul de parcă vecinătatea lui ar fi otrăvit-o…”Am o memorie a mâinilor, fără îndoială, gândi, fără îndoială, aş putea recunoaşte un om doar după forma unghiilor, după grosimea policelui, după felul în care ţine pixul sau…”
Se aşeză lângă fata în cămaşă Lacoste, încercând să desluşească literele peste umărul ei. Poate că Lia citise acelaşi fragment atunci, deşi el avea convingerea că, de fapt, nu citea nimic, da da, fără îndoială, aştepta doar întoarcerea lui cu simţurile încordate, ori poate paralizate, dracu ştie, fata miroase bizar, un amestec aproape greţos de parfum dulceag şi vagon insalubru, probabil că vine de undeva şi aşteaptă un tren care să o ducă mai departe, spre o destinaţie unde nimic fulminant nu se va petrece, un alt oraş unde toamna se va istovi lent printre blocuri scunde şi garduri vii desfrunzite, bucurând pensionarii şi câinii de pripas.

*
Soarele îi bătea drept în faţă, coborâ pleoapele şi siluetele celorlalţi deveniră tremurătoare, multicolore, vaporoase. Iată-i, îngeri ai decadenţei, îmbătându-se cu îndârjire, metodic, ca şi cum de asta ar fi depins naşterea şi moartea, înfrunzirea şi iernarea, Învierea şi toate profeţiile viitoare. Ea îi ţinea bratul stâng îmbrăţişat, lipit de sâni. Respiraţia îi duhnea acum a bere şi-a ţigări, estompând chiar şi mirosul acela de parfum prost. Buicu perora ceva neascultat de nimeni, Ilona îi arăta lui Radu pantofii pe care şi-i cumpărase cu o zi înainte, întinzându-şi teatral piciorul puternic, de fostă campioană la ciclism, şi Radu, coborând patetic spre glezna ei, sărutându-i ciorapul cu romburi roşii, “ah şi of, tu, strălucitoare alteţă a preacurviei, miluieşte-mă cu atingerea coapsei pe umăr, înnobilează-mă, fă-mă cavaler al pubisului tău primitor, acum şi-n toate nopţile în care Arnold îşi duce senin somnul de septugenar,amin!” Terasa puţea a băutură ieftină şi-a transpiraţie, moţăind sub căldura uscată, neaşteptat venită după negura ultimelor zile. Şi sânii Ramonei moţăiau, grei, nevorbitori, vinovaţi şi inerţi, cum inerte erau şi buzele ei pe care rujul se încreţise în brazde mici, uleioase. Îl obosea, atârnând de el, supusă şi ştearsă, un copil nimerit într-o întâmplare prostească, pentru care nu avea nici destulă inocenţă, nici destulă îndrăzneală. Îl plictisea. Ar fi trebuit să o lase în subsolul sordid unde-şi petrecuseră noaptea, ori să o fi dus înapoi la gară, abandonând-o pe peron înainte de sosirea acceleratului şi ea să fi urcat, tulbure şi concupiscentă, cu mirosul lui şerpuindu-i prin piele. Clipi des, ignorând-o, străduindu-se să prindă şirul prelegerii lui Buicu. Berea se încălzise, gâze mărunte se roteau deasupra lor, ca o aură a pierzaniei şi-a nimicului. Tâmplele îi zvâcneau chinuitor, durerea aia care-l făcea de obicei să lâncezească o zi întreagă, în vreme ce Lia intra pe vârfuri, schimbându-i compresele şi privindu-l lung. Lia, împingând uşa cu umărul, purtând atent ceaiuri şi pilule pe care el le înghiţea, protestând fără convingere, lăfăindu-se apoi cu nesimţire în undele grijii ei materne, mult după ce migrena îl părăsea. Cădea pe urmă într-un somn uşor, prin care zgomotele casei răzbăteau vătuit, până simţea trupul Liei sorbindu-l în căldura sa ca într-un marsupiu binecuvântat. Lia aprinsă, gustul ei, muşchii lungi tresărind în vis, borboanele de transpiraţie adunate în şanţul buzei de sus, Lia în lumina dimineţii, genele ei, tăcerea ei, părul nisipiu încâlcit. Intinse mâna după pahar şi-l bău cu ochii închişi, lichidul căldicel-amărui strângându-i stomacul ghem, apoi o răsuci pe Ramona spre el şi-ncepu să-i descheie încet cămaşa, rânjind, privind-o în ochi, întârziind somnolent asupra fiecărui nasture. Consternarea de pe chipul fetei se transformă repede într-o supuşenie lubrică, chicotea întârtată de exclamaţiile celorlalţi, pe jumătate beată, pe jumătate dornică să pară mondenă, demnă de ceea ce ea considera, pesemne, un joc nonconformist. Buicu se oprise din vorbăria lui fără cap şi coadă şi acum îl înjura printre dinţi, “cretinule, grijania mă-tii de imbecil, vrei să ne pui în cap toţi zidarii de la mesele vecine”, şi Ilona, gâfâind orgasmic, fără ruşine, cu ochii măriţi, desfăcându-şi coapsele, excitată de gluma care se putea sfârşi cum nu se poate mai prost. Şi ţi-e greaţă, Vlade, greaţă de ţi-ai răsturna maţele peste adunătura asta de nefericiţi ascunzându-se într-o inconştienţă precară, uite, gura ţi-e era amară, cerul vine spre tine, alunecos şi puhav, pupilele Ramonei s-au lărgit şi parcă ar frige, încă un nasture, şi mai e unul, şi ce naiba faci, nu ţi-a fost destul? apoi scâncetul ei de căţel izbit în coaste, parcă atunci trezindu-se, Buicu trântind sticla de pământ, un pârâiaş de bere curgând peste pantofii noi ai Ilonei, “ajunge, hai să ne cărăm dracului de aici, suntem prea beţi pentru acest locaş de odihnă şi recreere al clasei muncitoare, ne aşteaptă Marta, femeia tuturor dezmoştenitilor, ori boscheţii în care ne vom prăvăli amuşinând urina înaintaşilor noştri, cei îndopaţi cu bere răsuflată, vin la pet ori vodkă Săniuţa, întru uitarea mirosului de parizer şi muiere fleşcăită, amin. “

va mai fi


copyright Adriana Lisandru