O zi ce inca doare.

Dimineata, in toi de iarna naprasnica.

Ma trezesc cu greu, buimaca de cititul de peste noapte. As vrea sa raman la caldura, sa dorm in nestire.

“Trezeste-te, leneso!”, ma mustra constiinta. Copiii te asteapta.

O data la doua saptamani, o fata Andreea- stundeta la sociologie- si cu mine, mergem la un orfelinat pentru copiii infectati cu HIV, sau bolnavi deja cu Sida.

Astazi avem pachetele cu obiecte de igiena personala, creioane colorate, un pahar personalizat ( cu numele fiecarui copil), o portocala si cateva mere.

O zi buna, tinand cont de faptul ca de obicei trebuie sa inventam cate ceva ‘de dus’, sa scoatem ‘de unde om scoate’, ce om putea, din’ burtile noastre’, cate ceva
pentru copii ‘nostrii’.

Sunt tare dulci.

Orfelinatul asta e aranjat frumos, a primit ajutoare de la niste nemti de treaba.

Un total de 37 de prichindei, cu varste cuprinse intre 1-10 ani.

Frumosi, vioi, parasiti de parinti.

Facem un cerc mare cu scaunelele din sala de masa, ne asezam toti, copiii rad cand ma prefac ca am cazut caraghios de pe scaunul prea mic.

O ora trece, ei ne asculta cuminti, despre spalatul pe mani, spalatul pe dinti, stersul pe picioare la intrare, despre bacterii, microbi si alte aratanii invizibile.

Cate unul se mai hlizeste incetisor, cand fac fete-fete la el,scotand limba, pe la spatele Andreei care se preface ca nu ma vede.

Ma uit la ei, cat de dulci sunt…

Ionut, un baiat de 10 ani, isi leagana picioarele sub scaun, cu ochii in tavan, dar asculta atent.

El este ‘talentatul clasei’, primul ‘in fata’ in piesele de teatru, sau la cantat.

La sfarsit, le dam plasutele si-i lasam sa ne puna intrebari.

Cei mici dau din cap ca nu au nici o intrebare. Cei mai marisori, au : unele haioase, altele de bun simt.

Ionut, deschide pachetul, scoate un mar din el si da sa muste, cu pofta.

Eu sar, ca fripta, si-i zic: “ Ionut, hai mai bine sa spalam marul, inainte sa il mananci!”

Ionut, se uita la mar, se uita la mine si ma intreaba, zambind: “ Dar, doamna, ce conteaza?”

Pauza.

“Cum adica, Ionut?”, intreb in sfarsit.

“Pai, tot am sa mor curand, nu-i asa?”

Ma uit la Andreea lung, ea se uita lung, inapoi, la mine.

“ Ionut, daca nu spalam marul, mai tarziu s-ar putea sa te doara burtica rau. Tie iti place cand te doare burtica? ca mie nu-mi place” zic eu, injurand in gand, de mama focului, ca un birjar necioplit.In ma-sa, de viata!

Incep sa ma schimonosesc, ma tin de ‘burtica’, ma tavalesc pe jos
( niste pitici sar peste mine, in chip de joaca, ma trag de par, de piciorul pantalonilor)), ma-ncolacesc si tip din gura de sarpe ca “ce rau ma doare, aoleeeu, burtica mea!”…

Andreea, copiii, o asistenta venita in graba sa vada ce-i cu ‘harababura’ asta, rad toti de mine, in hohote.

Ionut rade si el, pune marul de-o parte : “ NU, nici mie nu-mi place”.

Ma asez, din nou, pe scaun, cu parul ravasit, cu hainele sucite, cu sufletul ramas chircit pe podea, in durere.

Clovnul din mine, asa de mult ar vrea sa planga...

Copiii, se joaca incantati cu paharele de plastic, cu creioanele colorate.

Cativa, dintre cei mai marisori, stau cuminti pe scaunele lor.

Au auzit, dar mai rau…stiu.

De mult am vrut sa scriu despre Ionut.

Pana astazi, pur si simplu nu am putut.