-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Manusi de dantela si seringi de plastic


de cosmacpan la: 21/01/2008 22:06:35
rezumat: (3)
voteaza:
Ibricul de cafea incepu sa fluiere imprastiind arome binecunoscute. In sfarsit libera. Singura si libera. Dureroasa libertatea dar totusi necesara. Se ridica din pat si porni spre bucatarie. Isi turna o ceasca de cafea, automatism ce facea trecea de la starea de veghe la cea de trezie. Incepu sa-si puna ordine in idei, sau macar incerca s-o faca. Ce trebuia sa faca pentru a scapa de chinurile asteptari? Singura nu putea s-o faca. Era impotriva firi si a randuielilor. Dar nici LUI nu putea sa-i lase in seama treburile lungi si chinuitoare. Raspunsul va veni in timp. Stia asta. Unde citise oare? Douazeci si unu de grame, atat face diferenta dintre atunci si acum. Grame pe care nimeni nu a reusit sa le vada. Cat poate incape oare? O viata de om? Mai mult? Cel care nu are nimic, de fapt are totul.
Cand termina cafeaua, se indrepta spre dormitor de unde lua cutia cu bolduri si mosorul de ata, apoi incepu sa prinda fiecare seringa si s-o atarne de ce se putea. Curand camera de zi se transforma intr-o suprarealista realitate in care ploua cu seringi de plastic. Multumita de rezultat deschise sertarul si scoase plicul in care pastra manusile de dantela. Isi puse manusile, mai mult mangaindu-le apoi lua sticluta de cristal daruita de Julien in care se odihneau cele cateva picaturi de parfum stravechi. Pufai din pompita atat cat sa se lase cotropita de aroma si dulceata stropilor fini ca o bura. Lasa sticluta si se preumbla prin fata oglinzii mari ce strajuia coltul minunilor. Asa ii placea sa-l numeasca de cand el o ajutase sa-l aranjeze. Fiecare particula de aer se reflecta in mirajul oglinzii. De fiecare data cand se aseza torcand in fata ei se trezea cu el in spate manguindu-i pielea infiorata de atingerea buzelor lui. Alese coltul acela dintre usa terasei si ferestra cea mare tocmai pentru ca era foarte luminat dar totusi cu o bruma de umbra la colt. Pe peretele cu usa asezase trei rame masive, aproape patrate, pudrate cu auriul patinat al vechimii. Apoi cu o migala incredibila prinse a picta peretele cu tot ce se putea reflecta in aceasta imaginara oglinda inchipuita. Pe peretele cu fereastra mare alesese o rama asemanatoare celorlalte dar pudrata cu dulceata patinata a argintului. Pe perete picta sofaua ce se afla chiar in fata „oglinzi” iar pe sofa motanul ei preferat din Alice in tara minunilor. O gura sparta intr-un zambet larg ce te lasa sa-ti imaginezi umbra motanului lemes si gras. In fata acelor oglinzi asternuse ravasit o cuvertura verde de brocart cu broderie aurie apoi lasase sa se adune la sfada trei perne dolofane. Acela era coltul minunilor, coltul ei. Acolo ii placea sa se tolaneasca asemeni motanului cel gras asteptandu-l. Caci stia ca va veni. La fel si acum. Se lasa cuprinsa de fiorul amagitor al asteptarii cautand caldura pernelor. Capul gol de ganduri, lacrimi si vise se culcusi pe o perna ce pastra parfumul lui. Inchise ochi, pastrand vie gura aceea care te insoteste pe tot parcursul vietii. Caci nu trebuie sa treci nici un prag pentru a descoperi adevarata lume a minunilor.
Telefonul incepu sa taraie dar era mult prea bine acolo. Il lasa pana cand taraitul se transforma intr-un oftat, apoi intr-un suspin dupa care urma tacerea. Linistea prindea forma si culoare. De undeva, razbeau cu greu, cu surdina pusa, soaptele ponchoului ce ascundea vesnicia: „priveste ceea ce nu vede si vei afla numele lui caci i nevizibilul se numeste...asculta vocea tacerii ce nu se aude, si vei afla numele ei caci hi fara de grai se numeste...pipaie ceea ce nu se simte si vei descoperi ca vei imaterialul se numeste...aceste trei însuşiri sunt mistere de nepătruns ce întocmesc Unitatea Divină...mai presus de EL nu este lumină, dedesubt nu este umbră, caci EL atotpătrunzător e, veşnic şi fără nume...EL duce toate lucrurile în nefiinţă...EL este formă fără de formă, o închipuire fără de chip...EL este taină de nepătruns...nu i se vede nici faţa nici spatele caci este infinit...si numai celui ce cunoaşte, numai celui ce afla această străveche taină ii este aratata Calea...gaseste suprema cărare...”

Strecurat printre perdele ferestrei deschise vantul aduce un parfum pe care Julien îl cunoşte prea bine şi boarea unui sărut, pe care-l văzu plutind încet, pînă ce se opri pe buzele lui...

Cetatea de la capatul drumului

Cateodata stau si ma intreb ce este mai bine: sa cred tot ce aud sau nu? Recunosc, mi se intampla sa stau seara la povesti cu vantul si de fiecare data vine cu ceva nou, poveste, intamplare…. Ca si cand nu ar avea alta treaba decat sa rascoleasca in joaca nesfarsitul pamantului si al apelor si sa adune tot ce se poate. De buna seama ca ma bucur cand aflu cate ceva nou si intotdeauna caut sa fac cunoscut acest lucru si altora. Asa se face ca de fiecare data imi aduc aminte de povestea nemaipomenita si de vorbele celui mai vestit arcas “ce este acela arc?”
Se spune ca demult, tare demult, locuia intr-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun tragator cu arcul din tara. Intr-o zi vine la el un tanar si-l roaga sa-l ia ucenic. Tanarul este acceptat si vreme de douazeci de ani, maestrul il invata tot ce stia din trasul cu arcul. Dar vine si ziua cand ucenicul paraseste satul. Profesorul sau il insoteste o bucata de drum, se despart, dar, cand ajunge la capatul ulitei, elevul pune o sageata in arc si o slobozeste catre maestrul sau. Celalalt se intoarce si sageata pe care o slobozeste la randul sau o intalneste pe cea care venea catre el. “De ce ai facut asta?”, il intreaba pe ucenic, apropiindu-se de el. “O, ii raspunde acesta, am vrut sa fiu cel mai bun arcas din lume, dar cu tine eram doi.” “Te-ai fi inselat oricum, pentru ca nici tu, nici eu nu suntem cel mai bun arcas. Cel mai bun arcas este un batran care locuieste pe varful muntelui acesta. El trage cu arcul fara sa traga cu arcul”. Atunci ucenicul ia drumul muntelui si dupa multe zile de mers ajunge in varf si-l intalneste pe batran. “Este adevarat ca poti sa tragi cu arcul fara sa tragi cu arcul?” “Da, e adevarat”, ii raspunde batranul. “Arata-mi”. Batranul intinde bratele, tinteste o vreme vazduhul si cand lasa mainile jos un vultur se prabuseste la picioarele lui. Douazeci de ani ramane cel care tocmai urcase muntele pentru a invata de la batran sa traga cu arcul fara ca sa traga cu arcul. Dupa douazeci de ani batranul se stinge si ucenicul lui coboara in sat, tocmai cand fostul lui profesor tragea sa moara. “Stiam ca ai sa vii, te-am asteptat pentru a-ti darui arcul meu”. “Arcul tau?” intreaba cel coborat din munte. “Ce este acela arc?”.
Aceasta este deci povestea celui care trage cu arcul fara sa traga cu arcul. Pentru mine, vantul este asemeni batranului arcas din varf de munte: POVESTE? Ce este aceea poveste? La fel de bine putem vorbi despre acela care spune povesti fara a spune nimic ca si despre acela care-si tace povestile fara de numar. Cum asta? Ce este dar povestea? Un strop de viata? O scama de vis? Am incercat sa aflu dar mi-a fost peste poate. Voi stiti ce este o poveste? Oare ele se nasc si mor la fel ca oameni? Am aflat doar ca povestile vin si pleaca. Au viata lor. Cine sa stie cum oare se nasc povestile? Poate stii tu ceva? Si daca stii toate acestea de buna seama ca stii si povestea Cetatii de la Capatul Drumului. Cum? N-o stii? Atunci, ce alta cale mai buna de a afla decat sa ne asezam ca sa ne tragem sufletul si sa ascultam? Cum ce sa ascultam? Povestea, pentru ca asa e de cand lumea.
Un vechi proverb spune: cei intelepti invata din pataniile altora, cei destepti invata din propriile lor greseli, iar ceilalti nu invata nimic sau altfel spus, sunt oameni care vad, sunt oameni care sunt invatati sa vada si sunt oameni care nu vor vedea niciodata, pentru ca nu vor.
Demult, tare demult, pe cand Dumnezeu terminase de zidit cerurile si pamantul, cu tot ce misca sub soare, ca rasplata si aducere aminte, ridicase o mandra cetate in care se gasea tot ceea ce era mai bun si mai frumos pentru sufletul si mintea ostenite de cautare. Si avea cetatea asta mii si mii de porti si oricine voia intra si-si desfata sufletul si mintea cu ceea ce dorea, mai presus de orice. Si oameni erau multumiti si aduceau slava Domnului pentru mandra cetate si pentru tot ce se gasea intr-insa, si pentru toate acestea, cetatea isi capatase numele de “Poarta Cunoasterii”.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (3):


"acela care-si tace povestile fara de numar." - de Intruder la: 21/01/2008 22:43:13
acela isi tine povestile la stos, de teama sa nu umble printre oameni.
...mama ei de tacere, cu cine-a tacut-o!
#277184 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de lafemme la: 26/01/2008 15:04:52
m-am apucat sa-ti citesc manusile

nu stiu, parca stilul nu se potriveste cu vremurile, am senzatia ca citesc balzac acum... parca nu regasesc lumea de acum in ea...

apoi.... povestea arcasului... ma face sa ma gandesc la cohelio... si nu ma innebunesc dupa el... in fine


citim mai departe
#278714 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de picky la: 26/01/2008 15:26:32
cohelio este sinonim cu comercuţio sau cu cotcodac?
#278717 (raspuns la: #278714) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...