MAI AM UN SINGUR DOR (I)

MAI AM UN SINGUR DOR (I)

Cuvintele sînt ciudate, deseori joacă feste. Mai ales în armată, au înţelesuri îndoielnice, duble, ascund intenţii greu de aproximat. Sînt incontrolabile. Dar nu întotdeauna e aşa. Mi-am dat seama de toate astea, încă o dată, acum, la ultima convocare. Mai era nevoie oare? Poate că da. Întotdeauna e nevoie. Necesitatea trebuie luată în calcul mereu, e un priveghi permanent.
Ne porniserăm spre Tulcea eu, Ţofel şi Costea. Faluhin invocase o problemă medicală, aşa că rămăsese pe bară. E minunat cînd eşti anunţat pentru convocare. Ceea ce, în sine, este o plictiseală. Minunea e a oamenilor pe care-i vezi, feţe noi, pentru că ajungi iar în oraş. Ne-am îmbarcat în rata îmbîcsită de motorină, ticsită de bagaje de rafie produse în Turcia sau China, aglomerată oricum, colorată de la bordul şoferului – o expoziţie ambulantă cu muţunachi de pluş, poze cu actori şi echipe de fotbal – pînă la spate, unde după douăzeci de metri de la plecare deja ţi se face rău. Şi drumul bun! e de la sine un drum bun tocmai pentru că la staţia finală e ceva ce-aştepţi de-o lună. Semi-libertatea.
– Cum e, băieţi? Zilelea-astea aţi scăpat şi voi la savarină, ai? – nu există nici un moment în care Costea să lege lucruri serioase mai mult de cinci-zece minute. În cazul în care se-ntîmplă aşa ceva. Nu că nu ne-am fi gîndit la savarine, piţipoance, etcetera. Nu. Dar aşa, ca chestie. Nici o pretenţie dinspre el. Doar gînduri ciuntite prea devreme, amestecate cu alte gînduri începute şi ciuntite cam la fel, dar în alte momente, alte luni, alţi ani. Un ghiveci oblojit cu o uniformă, care mai avea nevoie de un simplu moţ: o mustaţă ridicolă.
– Auziţi, las’ că de data asta vă invit acasă s-o cunoaşteţi pe nevastă-mea – a continuat nestingherit în vreun fel de urechile celorlalţi. Barem să împărţim privirile închiondorate îndreptate spre noi, nu? Apoi scoate din geanta Diplomat o sticlă de vodcă, trage-un gît, după care ne-o pasează colegial, o pasă cu călcîiul, cum s-ar zice. Hai, la treabă, pîn’ la Tulcea e de mers!
Cînd eram mic mă simţeam copleşit de genţile astea, Diplomat. Nu pot să uit descrierile sumare ale unor indivizi, auzite din gura oamenilor mari. Nu uitau să precizeze: Şi avea, dom’le, un diplomat! Suna bine. Recunosc că-mi plăcea ideea de geantă diplomat. În general îl purtau profesorii. O geantă făcută special pentru ei. E drept că la noi în oraş nu erau prea multe categorii profesionale. Diplomaţi, de pildă. Nici vorbă de aşa ceva. Poate c-aş fi avut altă părere acum. Dar diplomatul ăsta avea o prestanţă, ceva elegant combinat cu un prestigiu greu de cuprins în cuvinte. Obiectul în sine, diplomatul, era cuprins practic de acelaşi cuvînt, d-i-p-l-o-m-a-t, şi sfera lui, orbitele, mugurii superbei rădăcini lexicale. Diplomă, diplomaţie. Diploma Ioaniţilor. Mă mai duceam cu gîndul şi la actorul Constantin Diplan, un domn cu un aer serios, responsabil, chiar dacă juca în roluri de maistru pe şantier. Ce să mai zici – inhibant cuvînt. Datorez mult mai mult acestei înşiruiri de litere începînd cu d. În drumurile spre şcoală întîlneam des grupuri de ofiţeri navetişti care legănau în mersul lor preocupat genţile diplomat. Deci nu era vorba numai de profesori. Şi ce cuvinte de laudă pe seama lor, şi-a ofiţerilor, şi-a profesorilor. Oameni serioşi, responsabili, elite. La liceul militar, la sanitar şi la pedagogic existau examene de admitere eliminatorii, prealabile examenelor de la celelalte licee. Observasem lucrurile-astea nu fără oarece luare aminte. Erau oameni deosebiţi în învăţămînt, sănătate şi armată. La început aşa e, ţi se trece o aţă dulce prin gură şi-i prinzi gustul, pe urmă ales-bules. Costea o fi fost deosebit odată. Acum e un rebut. Şi ca el sînt mulţi. Majoritatea poartă diplomat. De parcă ar purta pantofi, şosete, tot tacîmul. Face parte din ţinuta obligatorie diplomatul ăsta. Şi cel mai ciudat este că-i sînt fideli tocmai ofiţerii – profesorii, învăţătorii sau medicii au mai dat-o pe mape, serviete, nu sînt atît de îndatoraţi unui singur articol. E ciudat, pentru că un diplomat este folosit cu o stăruinţă agasantă de nişte oameni care trebuie să-şi dovedească utilitatea într-un posibil război. Dar poate că nu chiar aşa ciudat. Poate că-l poartă tocmai pentru că le e frică de moarte, de mutilări, de toate celelalte pericole ale războiului. Sau dintr-o frustrare colectivă – au fost amagiţi că vor fi nişte profesionişti şi, cînd colo, se trezesc pierzînd timpul aiurea în unităţile militare, dedîndu-se alcoolului, jocurilor de noroc şi altor obiceiuri comune muncitorilor de tot felul. Nu m-aş mira dacă într-un diplomat al unui ofiţer oarecare, ales prin sondaj, s-ar găsi un caiet al comandantului de pluton, o sticlă cu ceva de zdroncănit, salam feliat sau sandvişuri, un ziar cu ştiri sportive sau unul obişnuit, eventual o carte de Pavel Coruţ sau Sidney Sheldon. Totuşi, să nu-l uităm pe Sun Ţzî. Acela este un diplomat adevărat. Costea îşi aduce aminte, deschide diplomatul şi ne-ntreabă:
– Nişte sandvişuri băieţi, nu vreţi? Ştiam eu că nu vreţi, dar eu nu pot să mă refuz... mă scuzaţi – şi înfulecă omul liniştit. Liniştit că a pus întrebarea şi că a fost refuzat, liniştit că bucătarul de la companie a pus în sandviş şi o bucată de omletă. După încă vreo trei guri din sticla cu care a avut grijă să se doteze, adoarme şi respirăm uşuraţi. Drum bun!Drum bun...
De-acum putem spune că avem un timp al nostru, un alt timp decît cel din Baltă, să ne gîndim la noi. Dincolo, la izolatorul dintre ape, mintea ne e ocupată de cei aflaţi la diferite depărtări. Acum, printre hurducăturile incomode, mă gîndesc la mine ca la un străin care e privit cu atenţie, analizat cu fiecare gest, interpretat, cu decizii drastice luate pentru o mai bună comunicare cu ceilalţi. Eu nu arăt 100% ca taică-miu. La gesturi ai zice că mi le-a livrat calup. Dimineaţa, cînd mă ridic în capul oaselor, stau cu privirea pierdută minute bune pe tavanul melaminat, uneori stau chiar picior peste picior, pe urmă mi le întind tacticos, îmi pun mîna pe frunte grijuliu, ar putea fi de la oboseală, presupun, aşa cum fac cei care merg la muncile cîmpului, dar de fapt n-am nici un motiv, o pun, o sprijin, aşa, că n-am de ales, unde s-o pun în altă parte?, îmi mai trag respiraţia brusc, să mă conving că sînt cu-adevărat în cuşeta aia minusculă şi mă-ntorc, ca un urs, pe-o parte, exact cum face taică-miu. Toate astea le fac la fel ca el, identic. Cînd eram mic, apoi prin perioada liceului, mă uitam la el aşa, pur şi simplu, ca la un cadavru, respira înfundat, avea sincope care-mi îngheţau sîngele, dar eram fascinat de observaţia asta, de gîndul că poţi surprinde moartea cuiva, că vei fi primul care va aduce vestea – mesagerul; sau primul care va putea să dea o mînă de ajutor – salvatorul; ca acum să văd aceleaşi lucruri, aceleaşi, de-acum auto-surprinderi, şi la mine, dimineaţa, şi-mi vine să mă hotărăsc, să devin mai îngăduitor. Prin urmare eu şi taică-miu avem ceva de împărţit, nu sîntem chiar atît de unici pe cît credeam, şi chestia că el nu-şi dă seama e vitală, poate că mi-ar scoate ochii dacă s-ar lumina şi-ar realiza toată tărăşenia, pentru că şi-acum, cînd ajung acasă, îl privesc dimineaţa la fel, ca la un priveghi, mai bătrîn, cu respiraţia şi mai greoaie, cu un vid de aer care-mi taie şi mie răsuflarea. Fiecare dimineaţă e o solemnitate, mă gîndesc, şi gîndind la taică-miu îl văd pe Costea punînd geană pe geană, coborînd reflex în propria-i ratare, în inima neîmblînzită, nemailăsînd în jurul lui nici un semn de viaţă, în afară de lichidul tare care se zbate în sticla ţinută strîns, ferm, cu un simţ al proprietăţii încă neadormit, sau poate nesatisfăcut pe deplin, cu şarpele beţiei dîndu-i tîrcoale în aşteptarea trezirii.
Că puteam rămîne aşa, pur şi simplu, într-un somn – mai gros, mai subţire –, sau cu privirea pierdută în istorii ieşite la suprafaţă printr-o pură asociaţie de gînduri, ori că m-aş fi apucat să ling scaunele de vinilin antice (despre care însuşi Homer sunt sigur că a scris cumva în felul său epopeic, sau dacă nu cumva chiar Dumnezeu a inserat în cărţile sfinte un pasaj legat de scaunele astea împuţite, în fine), îmi era absolutamente egal. Absolutamente nada. Scaunele alea oribile, un amestec de imitaţie de piele, împreunate cu ceea ce trebuie să fi fost odată un pluş de calitatea a III-a sau ceva asemenea, duhneau precum trecutul celui mai mare drojdier al ţării. A duhni e ceva înfiorător. Gheena fie cu tine! – cam aşa ceva. Era sigur că ne aflam în autobuzul HEPATITĂ. Aproape imposibil să pui geană pe geană, cu toate că pe bancheta vecină Costea dădea cu porcul cu o lejeritate angajantă. Îţi făcea poftă. Dar la un moment dat am adormit şi noi, era de aşteptat. Cine lucrează cu porcii îşi pierde mirosul. Şi doar era cu noi Costea, cel cu mirosul de porc cu aloe. Coboram la capăt, la Tulcea, şi oricum nu avea nimeni curajul să ne deranjeze, să ne fure în timpul somnului. Era vorba de nişte ofiţeri, nişte uniforme care, doar atîrnate pe umeraş, aici sînt respectate cît de cît. Nu se-ncumetă nimeni, vorba aia. Ne-a trezit Costea, ca o santinelă ofensată de lipsa de solidaritate. Probabil se trezise mai devreme. Solidaritatea somnului nu ni se putea imputa, nici vorbă de aşa ceva. Capitulasem şi noi destul de repede. Poate că se aştepta să veghem la căpătîiul lui, şi din cauza asta ne-a zgîlţîit mai mult decît părinteşte, repezindu-ne:
– Bă, ori trăiţi, ori muriţi! Ce faceţi aici! În cîteva minute coborîm!