MAI AM UN SINGUR DOR (III)

Norocul nostru, apărut abia după vreo două ore de aprobări din cap din partea noastră, a fost o criză de tuse a lui Costea. Tot încerca să mai zică ceva, dar pieptul îi scotea sunete de tobă stricată, încît cu greu reuşi să ne explice cum că de fapt l-a tras curentul în autobuz, că e mai sensibil la gripe şi că, fir-ar să fie, tusea asta spartă cu cocoloaşe de flegmă pică la fix pentru sinuzita lui, după care o zbughi la baie să se doftoricească. Prin urmare, noi şi doamna Costea. Mîna destinului a potolit biciul lui Dumnezeu. Slavă Domnului!
– Şi ce-aveţi de gînd să faceţi zilele-astea în oraş? – începu femeia.
Suna interesant începutul. Noi ne-am uitat unul la celălalt şi-am bîiguit lucruri diferite, încălecîndu-ne cuvintele. Era clar că nu aveam un plan. Perfect. Dezordinea necesită o mînă de femeie pentru a schimba un pic faţa problemei. Doamna Costea se lansă într-o prezentare a oraşului, trecînd cu vederea faptul că Ţofel se chinuia de vreo patru ani să scape din Dobrogea. Dar era de înţeles, femeia se uita mai degrabă la mine. Voluntară fiinţă.
– Ar trebui să vizitaţi muzeul de artă! Avem nişte piese superbe... peisaje marine, acuarele... nu trebuie să rataţi – apoi, nu ştiu cum, poate că pierdusem firul încercînd să desfac o portocală, doamna Costea ajunse la subiectul Eminescu. Netam-nesam.
– Bărbate-miu şi-a luat repartiţie aici pentru că am ţinut cu tot dinadinsul să vin aici, să am marea aproape, şi delta. Eminescu adora Dobrogea, iar eu îl ador pe Eminescu. Poate va spus soţul că sînt profesoară de română. Dar cine nu-l adoră pe Eminescu...
Costea şi pieptul lui se zbăteau în baie în continuare în căutarea unor cuvinte simple, scurte, apte pentru a reintra în discuţie, deşi după sunetele care răzbăteau încercările erau mai degrabă un chin. Doamna Costea nu se sinchisea, curios. Poate aveau o dispută de dus la capăt şi fiecare trebuia să profite în felul lui de asistenţă. Aveam să-mi dau seama că cinismul nu putea face parte din arsenalul ei, nu. Toate disponibilităţile, casnice sau profesorale, îi fuseseră închinate lui Eminescu. Atîta tot. Încet-încet, tot foindu-mă, în lipsa vreunei preocupări exterioare, aşa cum Ţofel o făcea deja sudînd ţigările şi privindu-mă fals cum îmi adun atenţia să-i fac faţă gazdei, am descoperit cu coada ochiului rafturile pline cu numele poetului nepereche. Întîi a scos dintr-o casetă o carte de vizită pe care scria Mihai Eminescu – publicist, adăugînd concesiv:
– Dacă vă pasionează vă pot face o copie xerox! Cînd eram studentă am găsit-o într-un anticariat!
Am aprobat din cap cu un interes pe care-l ţineam sus, ca un catarg falnic dintre alte sute de catarge. Greşeală fatală, generozitatea asta. De fapt, numele ei este mai simplu, mai cunoscut, cu o largă răspîndire: prostie, aşa se numeşte. E drept, nici nu puteam bănui direcţia, bifurcaţiile. Acum parcă-parcă mi-aş fi dorit să apară Costea, să taie cu paloşul nodul în care nevastă-sa începea să-mi strîngă creierul, nervi, tensiunea corpului anihilat de imobilitatea politeţii, sau a tinereţii mai degrabă. Mă gîndeam, pe furate, dacă nu cumva Ţofel suportase şi el ritualul ăsta. Începeam să cred că e o scenă pregătită atent de cei doi căpitani, un botez, o capcană, naiba ştie ce putea fi. Pauza de respiraţie a venit cînd începusem să mă îngrozesc auzind-o că mai are ceva pentru mine:
– Că vă cheamă Doru, o să vă fac o surpriză! – şi scoase un disc vinil cu o copertă albăstrie avînd gravat portretul clasic al tînărului Eminescu, un disc dublu, apoi, ca şi cum fiecare gest trebuia cîntărit pe măsuri diferite, însoţit de modulaţii ale vocii special scoase de la naftalină, zise:
– Mai am un singur dor! Sînt nişte romanţe minunate pe textele lui Eminescu!
La auzul pickupului Costea scoase mai multe cuvinte, nicidecum poetice, deschise uşa de la baie şi răcni:
– O să-ţi arunc eu discurile-alea-n Dunăre! O să-l duci pe poetu’ lu’ peşte prăjit la băi cu nămol!
– Hai dragă, fii rezonabil, domnu’ locotenent vrea s-asculte Mai am un singur dor! Ai răbdare şi tu un pic, ce Dumnezeu!
Cucul şi pupăza, tusea şi junghiul, soţii ăştia se-asemănau de fapt, cu toate răutăţile pe care cu greu şi le înfrînau în faţa noastră. La fel de vaporoasă ca la început, nevasta lui Costea era toată un zîmbet, îşi clătina capul în ritmul muzicii, iar minutele se tîrau prin cretacic abia, erau vreo şapte la număr, belisem ochii ca un melc supradimensionat pe coperta din spate a discului unde erau minutajul şi descrierea artei interpretative, încercînd să aflu dacă vom avea de împărţit între chin sau torură. O voce masculină, languroasă, patetică, ieşită din uzul cîtorva generaţii înaintea celei pe care o reprezentam timid, ne împresură, atingînd un tablou, televizorul, lustra, rafturile bibliotecii, aproape tot. Doamna căpitan vibra. Şi deodată, nici mai mult, nici mai puţin, îşi porni propria-i voce – poate ca să dubleze timbrul neconcludent al cîntăreţului, ori pentru a ne face o demonstraţie de performanţă totală:
– Unum mi superest votum: exoriente sinatis
Vespere, me placide litore obire maris.
Somnus sit mihi lenis et haud longe nemus esto:
Aetheris astra micent aequora vasta super...
Cînd melodia se sfîrşi, din baie se auzi un singur cuvînt:
– Atît! Nu mai suport!
– Gata, dragă, am înţeles! – doamna se ridică, luă braţul pickupului, îl puse în furcă şi reveni asupra noastră cu zîmbetul aducînd a reclamă la pastă de dinţi:
– Nu ştiaţi că a fost tradus şi în latină, nu-i aşa? Oooo... V-aş putea vorbi o săptămînă despre Eminescu! – moment în care Ţofel se trezi la viaţă, imprevizibil:
– Păi ştiu că la şcoală se preda Eminescu un trimestru întreg! Cred că aveţi o satisfacţie profesională deosebită. Acum tot aşa e?
– Aşa o să fie mulţi ani de-cum încolo! Nu văd să se ridice cineva la înălţimea lui, nu? Eminescu e desăvîrşirea poeziei româneşti, după părerea mea.
Am aprobat amîndoi din cap, am fi făcut-o într-un fel şi mai abstract posibil, dar norocul ne părăsise deja, pentru că profa de română ţinea hăţurile, avea şi paloşul şi buzduganul fostei statui a lui Mircea din Tulcea, distrusă de ocupanţii germani în primul război mondial. În plus, avea şi privirea semeaţă a cuceritorului, ceea ce-i permitea să deschidă alte şi alte subiecte legate de Eminescu. Iar acum, trecînd de la generalităţi la chestii ceva mai concrete, vorba ei, venise vremea să vorbim şi despre noi, dar învîrtindu-ne tot în jurul cozii:
– Scrie careva dintre dumneavoastră poezie?
Ţofel era ceva mai copt, avea din cînd în cînd cîte un răspuns, şi cînd se întîmpla, îl scotea la aer fără complexe:
– Scriu soldaţii noştri! Au caietele pline!
Profa zîmbi:
– Ştiu, singurătatea te-mpinge la poezie! N-ai scăpare! Ştiu de la soţul meu! Adică mi-a adus odată un caiet al unui soldat. Eeee, erau nişte sentimente, e-adevărat, dar aia nu era totuşi poezie, vă daţi seama...
– Aaaa, da, ziceam şi eu aşa, ca idee – se apără Ţofel uitîndu-se la mine, invitîndu-mă să onorez discuţia începută.
– Nu, eu nu scriu, dar dacă o să mă bată gîndul o să vă trimit şi dumneavoastră!
În vreme ce Costea trecuse probabil de la neastîmpărul tusei la alte operaţiuni de toaletă, nevastă-sa, fără mari străduinţe, continua să se ţină de mîini cu poezia, cu cîntecul, cu frumosul în general, pentru că aici se opri:
– Frumuseţea e greu de suportat, după părerea mea – spuse în calitate de exemplar al categoriei diametral opuse, şi continuă:
– Din punctul de vedere al unui bărbat, ar fi de dorit ca pe stradă să vezi numai femei frumoase, ca din reviste, dar dacă ar fi aşa pun pariu că viaţa ar fi insuportabilă. N-ai şti cum să te împarţi, ai exploda pur şi simplu, aşa că toată frumuseţea care ar putea exista în lume a făcut posibilă poezia, chiar dacă-i o frumuseţe mai abstractă, nu?
– Da, cred că aveţi dreptate – zise Ţofel din nou prezent la datorie.
– Are pe dracu dreptate! – se auzi din baie.
– Marian, de fapt ce faci tu acolo?
– Fac ce fac... Treabă mare, ce să fac!
– Oooo, ce urît! Ne scuzaţi! Dar, uitaţi, aşa e şi cu frumuseţea, are nevoie de o contragreutate. Să vă mai arăt ceva – şi se ridică, se duse la bibliotecă şi scoase dintr-un dosar nişte coli apatru cu care se întoarse la măsuţa cu vin şi toate celelalte atenţii:
– S-au făcut nişte studii matematice pe poezii, chiar şi pe poeziile lui Eminescu. Cu nişte formule complicate. E vorba de energia informaţională şi entropia unei poezii care înseamnă, bineînţeles, ceva, dacă o poezie este cultă sau de inspiraţie populară.