În care unii cad în plasă, iar alţii intră în pămînt - VII

Cu o zi în urmã Vonda îsi zicea: Azi e duminicã, mîine iulie, nu ? Asa era cel mai bine s-o iei, amestecînd reperele ; cel mai usor lucru, sã privesti de la etajul sase frunzele pãrãsite de vlagã, apãsate de praf ; sunt cîteva ore de vîrf, la mijlocul zilei, cînd praful coboarã în perdele paralele, stîrnit de masini, mãrci diferite pe care le poti vedea rulînd mai ales spre amiazã ; o masinã trage dupã ea remorci invizibile de praf care apoi se înaltã si ajung încãrcate de mirosul kilometrilor bãtuti cu cele patru cauciucuri, nostim, nu ?, gîndea Vonda absentã cu o zi în urmã. Kilometri bãtuti încotro ? Nostim la naiba. La etajul sapte, unde îsi întindea piciorul de douã zile, ce naiba poate fi nostim la înãltimea aia cînd deprimarea e pe ea cît blocu' ? E fain sã amortesti la balcon ca un porc scapat de taiere. Azi durerea parcã a lãsat-o mai moale, glezna umflatã a stat la umbrã, ce naiba, poate cã zilele trecute se mai umflase de la soare, si-a zis, cã de la soare, si acum crede cã a avut dreptate, fãrã sã stie cã tigãrile i-au tras durerea cu ghearele lor interioare, cã fumatul o protejeazã într-un fel.

Mîine e ziua în care trebuie sã merg la medic. Îmi va spune cu sigurantã adevãrul. Fracturã, fisurã ori un simplu traumatism care sã nu-mi fi afectat oasele. Asa am fost toatã viata, desi sunt încã tînãrã. Sunt chiar mult prea tînãrã pentru a-mi spune toatã viata mea... Adevãrul: preferã sã-l afle mîine. Nu acum, azi. Sã stie cã mîine va afla o veste importantã, cã va începe un alt capitol din viata ei. Mîine... Întotdeauna ziua care urma avea un fast al ei, stia cã mîine poate însemna o sãrbãtoare. Uneori si pentru vreo veste proastã era pregãtitã într-un fel, ce sã-i faci, cînd stii cã mîine, fãrã voia ta, acel ceva se va întîmpla, trebuie sã-l accepti, sã-l serbezi pentru cã viata nu-i ocolitã de întîmplãrile neplãcute. Ar fi pãcat de asteptare, asteptarea de azi. Mîine va merge la medic si este pregãtitã. Toatã ziua a stat linistitã, a dormit pe balcon, aerul, spre dupã-amiazã, a mai renuntat, parcã pentru ea, la valurile de praf cu care se încãrca. Praful ce inunda înãltimile deopotrivã cu cãldura.

Azi, ei bine, chiar azi, spre dupã-amiazã, deschise ochii si dãdu s-apuce din nou tigara asa cum o fãcuse de cîteva ori mai înainte, însã fãrã a se hotãrî. Ieri îsi spusese cã mîine se va întîmpla cu sigurantã. Adicã azi. Cu sigurantã, azi e vremea sã faci totul. Cît se poate. Se hotãrîse probabil în somnul dupã-amiezei. Flacãra brichetei era mai puternicã decît soarele, îsi arse un pic degetele si scuipã peste balcon. Nu întele dacã ceea ce auzise venea din gura cuiva sau din boxele vreunui casetofon, dar îi rãmase în minte clar. Într-un fel era de acord. Cînd spui cã din viatã învatã cine are greatã trebuie s-o faci cu destulã convingere. E sigurã cã cel care a nãscocit vorbele-astea avea un motiv suficient de serios sã creadã cã viata asta-i oferã, nenumãrate prilejuri de a i se face greatã, adevãrul lui dacã asta voia sã vadã. Flacãra instalã în capãtul tigãrii tempratura aceea înaltã, suprasolarã care te face sã te strîmbi cînd te arzi sau cînd esti arsã, care te face sã vezi în soare aproapele tãu învins doar topirea consumarea unei tigãri în proprii-ti plãmîni. O învãluia temperatura din care mirosul si fumul de marijuana îsi începea rãtãcirea în fuioarele vedeniilor pe care ea le va întrezãri dinãuntrul durerii. Durerea de gleznã. Repetã vorbele acelea si accentuã pe greatã. Era sigurã. Era sigurã cã ceea ce ajunge sã aibã sprijin în convingerile care priveau greata, trebuie sã fie o chestiune destul de serioasã. Se gîndi cã... Renuntã.

Mîine ? Sã aibã greatã de la durerile-astea ? Greata vine... Ea avea probleme cu piciorul. Dacã ar pomeni pãrintilor de vorbele-astea, auzite pe balcon, aproape sigur ei s-ar gîndi cã ea ar putea fi însãrcinatã. Te-ngrasi, nu ? Devii mai vulnerabilã, fiecare miscare necesitã multã atentie, oricînd poti pune piciorul gresit si o entorsã ce-abia te astepta acum poate sã-ti fie prietenã pentru încã douã luni. O durere-n plus. Nu întotdeauna conteazã durerea. Ti se face un pic greatã, în general, apoi vei spune cã toti ar trebui sã învete din greata asta, ea cel putin asa gîndeste, asa, chiar acum s-a hotãrît. Dacã cineva o va întreba stie ce va rãspunde. Dar cine s-o întrebe ? De cînd a plecat de-acasã, mutîndu-se din orãselul acela, pãrãsindu-l pe Samuel dîndu-se de fapt moartã, dispãrutã sau emigratã era o altfel de fatã. Pãrintii îi erau plecati pentru trei sãptãmîni, iar ea sedea în balcon cu o mutrã de nehotãrîtã. Tigara arde repede. Repede intrã si amorteala, trece dincolo de primele tesuturi, printre somnurile cele mai adînci ce-o asteaptã sã se predea, înãuntru, în constiinta cea mult prea putin controlabilã.

Azi, ce zi este si asta, o zi de pregãtire pentru una despre care nu stiu nimic. Vede de pe balcon femei cu buchete de flori. I se face un pic silã de ea, ea care stã. Dacã ar fi sã povesteascã ce a fãcut azi ar constata cã nu a schimbat o vorbã. Cu nimeni. Femeile cu flori i-au pãrut cumva ciudate. De ce atîtea flori ? O fi ziua vreunui sfînt, întrebase cînd la balconul vecin iesi o bãtrînã. Nu-i rãspunse, fie surzenia, ori dezinteresul, o bãtrînã trebuie lãsatã în pace, în greata ei aproape imponderabilã. Încã o privire spre trotuar. Pare destul de departe. Iarãsi flori. E sigurã cã mîine se va întîmpla ceva, ceva de care ea habar n-are. De ce atîtea flori sunt purtate cu grijã, pe brate sau atîrnînd în mîini ? Strivi chistocul pe marginea de beton a balconului si apoi încercã sã-si tinã echilibrul. Ameteala îi furã din privire florile, purtate cu pasi exacti, erau ridicate de curenti de aer nu foarte înalti. Se prinse cu toatã puterea de o barã metalicã, simtea cum i se împãienjenesc ochii Era sigurã cã spectacolul florilor de dedesubt era doar pentru ea. Mai scoase o tigarã.

Mîine nu voi mai fuma, fumez azi tigara programatã pentru mîine. Avea impresia cã la televizor aude numai stiri morbide, sonorul tuturor filmelor proaste din lume si pe deasupra si cu cîte-un sfîrsit tîmpit. De mîine nu se va mai uita la televizor. Va încerca sã iasã. Va afla de ce femeile care au umplut trotuarele au cumpãrat atîtea flori.

Va afla; dar cînd va afla ? Ar trebui sã se întîmple mîine.
Uneori am nevoie sã mã gîndesc la mine ca la o persoanã strãinã. Sã gîndesc despre, despre mine în fond, sã mã detasez un pic. Încerc sã fac sã tinã treaba asta, nu sunt sigurã. Sunt asa de fragilã. Ãsta-i cuvîntul. Mai ales dupã ameteala care mã cuprinde si mai puternicã dupã a doua, a treia tigarã. Din fumul marijuanei mustele viseazã. Asa cred. Si cred încã multe tîmpenii de-astea, dar prefer sã mã gîndesc la ele ca si cum ar fi nãscocite de mintea ei, a fetei despre care-mi place sã povestesc: Vonda. Despre mine. Pentru ea blocurile se miscã, freamãtã ca niste oi care se-nghesuie una-ntr-alta, iar mie-mi vine sã calc dincolo de balcon, sã pun piciorul pe lîna asta nesfîrsitã ca marea, din care tîsnesc antene. Antene parabolice, antene cu trei si cu cinci elementi. E doar din cauza tigãrii.

Mã-ntreb totusi de ce atîtea flori. Nimeni nu-mi poate spune. Eu nu pot întreba de la înãltimea asta. Poate doar dacã as da un telefon... Dacã voi intra în apartament sigur mi se va pãrea cã mobilele se miscã si cã sunt module care modificã permanent spatiul camerelor. Am vãzut un videoclip cu Jamiroquai în care se întîmplau chestii din-astea. Televizorul l-am lãsat deschis pe postul cu muzicã. Rebelii, decibelii, betivii, drogatii, îndemnurile la sinucidere, homosexualii, fetitele pe care ghearele show-biz-ului le vîneazã cu perversitate. Hãndrãlãi si babardealã, în trei-patru cuvinte, lua-i-ar naiba pe toti ! Lacrimile mele de fatã corectã, cinstitã, nu au nici un rost. Sã m-apuc sã povestesc peretilor despre mine ca despre o fatã care se usucã din cauza unei simple entorse, cã fetele m-au exclus din trupã, acum le vãd, le aud la televizor cum vorbesc despre mine, amabile par drãgãlase, cînd de fapt ne-am certat îngrozitor ? Scroafe împutite !

Fundamental: fundamental este sã mã spãl pe fatã, pe dinti si sã mã culc eu frumos, durerea mã va întelege si mã va lãsa. Dar asta dupã încã o tigarã. Dac-ar sti ai mei... Cu ce pret am încercat sã fiu vedetã. Cu bãietii din cartier vînîndu-mã la orice privire fugarã de-a lor, dar aruncatã cu suficientã atentie, desi stiu faorte bine cã prima lor reactie e sã mã protejeze.
Vonda, dacã ai nevoie de protectie...
Vonda, azi arãti misto.
Vonda, am vãsut subsolul unui bloc, nu vreti sã filmati acolo un videoclip ?
Vonda tuturor. La naiba, de ce Alin are flori în mînã ?
- Aliiii-in... Aliiii-in...
- Florileee... Ce-i cu florile-alea ?
Rãspunde scurt:
- Adrian, nu stii ? Stiu cã Adrian e mic. E frate-su. O fi ziua lui. Ce rahat. Bãietii ãstia se dau tari, se dau duri si o fatã îi priveste de sus cum duc flori pentru frãtiorii lor mai mici. O porcãrie. Mi se face greatã. Fata asta cãreia îi e greatã se va bãrbieri la subsuori si între picioare, sã se simtã curatã. Si se va rade-n cap. Apoi îsi va mîngîia pielea de la un capãt la celãlalt, suprafetele nesfîrsite pe care palmele mele le va strãbate. Mîine as vrea sã fiu femeie. Poate-l voi chema pe Sergiu. Sau pe Iustin. Sau pe Grig. Voi trage la sorti. Si vom fuma amîndoi marijuana, pe balcon. De la televizor tîmpitele-alea vor vorbi iar despre mine, voi da sonorul la maxim, sã se-audã-n toatã casa. Emisiunea e-n reluare. Cred cã asa voi face.