În care unii cad în plasă, iar alţii intră în pămînt - VIII

Fusese cît pe-aci s-adoarmã-n cadã cu apã fierbinte. Avea picioarele înfipte în peretii de fontã, emailati, deci nu avea cum sã alunece cu capul sub apã. Stia sã foloseascã aparatul de ras al tatãlui ei. Aparatul care lustruise obrajii si gîtul bãrbatului fãrã de care ea n-ar fi existat, îi mîngîia pielea în locurile cele mai intime. Un firicel între sîni. Scuipase. Cada era plinã de spumã si cîteva firisoare de sînge sãpau fiorduri mici în clãbucii densi, albi. Îmi închipui scena de pe scaunul unui cinematograf, nu mai stiu care, cînd vãzusem American Beauty, imaginea patului cu Kevin Spacey asteptînd ploaia de petale rosii de tradafir ( dar cîti puteau lega imaginea asta de SUA lui Dos Passos, mãcinînd trandafirii American Beauty si transformîndu-i în pulbere în acel pat de tîrfã ( noapte cetoasã incendiatã de proclamatiile Ligii drepturilor omului ) mirosul de migdale amare ale puternicelor explozibile trimitînd eclats-uri suierînd grandilocventa vomitivã a mortilor care putrezesc, fragmentele impresioniste, dezlînate, accese literaturizate ale subconstientului colectiv american de care Vonda n-avea habar ). Se tamponase usor cu vatã îmbibatã cu after-shave si o usturase. I se fãcuse greatã. Tigara uitatã pe etajerã se micsorase rapid. Fumul îmbãtase baia, pãtrunsese aburii care storceau oglinda de stropi mari ca pe-o icoanã vie. Ar fi trebuit s-o steargã pentru a se privi. O stersese.
Scene asemãnãtoare regizase si Alin pentru a-l ameninta pe Dumnezeu, o fire maniheistã si perseverentã opusã Fiintei: cînd pica de pe culmile rîvnei cu care împreunã cu Socrates intra în trãirea cu-adevãrat religioasã, trãgeau niste betii îngrozitoare care atrãgeau firestile pocãintei, pentru fiecare întruchipate altfel: Alin umplea o cadã cu apã rece si-si bãga trupul sub presiune: Dumnezeule, dacã mã mai tii asa cum sunt, trebuie sã mã scoti sãnãtos din baia asta rece ! La ce Dumnezeu se putea gîndi Vonda cînd repeta gestul lui Alin ?
Se privea, în sfîrsit. Pãrea o scolãritã. Începu, la la la la la la... cu aer de bolnavã la cap, o orã schizofrenie, alta paranoia, ca un snur de mãrtisor. Stia cã se prosteste, dar tot asa, dintr-o joacã îsi repetã promisiunea cã mîine va da telefon unuia din bãieti, fericitul... Sau nefericitul. Iesi; deschise usa; ajunse-n camera ei si se-aruncã udã pe patul pregãtit dinainte.
Adormi asa.


Azi e luni, ieri a fost iunie, asa-si începu speech-ul directoarea scolii. Vonda o auzise încã de cînd se îndrepta spre piatã pentru a cumpãra ceva fructe. Pustimea încã mai era în drum spre scoalã. Deci se termina scoala, îsi ziseVonda, serbarea de sfîrsit de an, premiantii. Îsi îndreptase fusta în timp ce mergea aproape atingîndu-se de florile pe care unii copii le duceau învãtãtoarelor. Luase un pepene turcesc. Apoi piersici, sampanie si multã ciocolatã. Pînã la urmã se oprise la atîtea. Erau deajuns.
Se întîlnise cu Andreea, o fostã colegã de scoalã. Fata asta pãrea gonflatã, avea niste sîni... Vondei i se fãcuse din nou greatã. Terminase cu Andreea si se întoarse spre casã, numai cã în dreptul scolii se gîndise asa, cã n-ar fi rãu sã intre în curte.
O fãcu, un pic nesigurã. Intrase în curte.
Vãzuse îmbulzealã. Vedea bine, este o grãmadã mare adunatã în jurul podiumului de pe care mai devreme directoarea decretase cã azi e luni, ieri a fost august, vrînd sã spunã cã ultima zi de scoalã a picat la începutul sãptãmînii, deci copiii ar face bine sã ia vacanta în serios, ca un început, ca la scoalã. Vonda îsi fãcuse loc cu pepenele ce-i atîrna de mîinile împletite.
Pe podium... podiumul era plin cu flori, în mijlocul lor era întins un bãietel. Lumea, profesorii, pãrintii, copiii, toti pãreau îngrijorati. Vonda nu avea puterea sã vadã, sã vadã totul. I se pãrea cã paloarea bãietelului ofilise florile, apoi, peste cîteva clipe, dimpotrivã, florile-l îmbujorau. În chipul pustiului îi vedea neputinciosi pe Sergiu, pe Iustin, pe Grig, si totusi zîmbind multumiti, cu ochii închisi, în mijlocul tineretii ei. Tineretea încã adolescentinã pe care voia s-o piardã chiar în acea zi. E vorba de ziua în care Socrates si Dudu negociau dezbrãcarea completã. Fugise de-acolo scãpînd pepenele ce se prefãcu în bulgãri mici si rosii. Zemosi si rosii, pãtînd bitumul din curtea scolii cu dulceata lor.

Acasã dãduse drumul la televizor, tare. Era speriatã de starea pe care-o avea de cîteva zile. Cînd îl sunase pe Sergiu, acesta o-ntrebase dacã vorbeste dintr-un studio de înregistrãri. Se enervase si unica reactie era sã trînteascã receptorul. Tîmpitul!
Apoi Iustin. La ãsta nu rãspundea nimeni.
Sunase si la Grig. Ce sã mai apuce sã-si ia vocea ei dulce si sã-i propunã o zi petrecutã împreunã ? Grig o rugase cu o voce mieroasã sã-i spunã repede ce-are de spus pentru cã se grãbea sã meargã la fotbal.
Se duse dintr-o datã la baie si dãdu drumul la apã. Suvoiul izbea peretii de fontã emailatã cu putere. Atunci sunã cineva la usã. Era vecina ei, o învãtãtoare care-i dãdu multe buchete de flori. Florile nu-i trebuiau, mai avea acasã de douã ori încã pe-atît. Vonda n-apucase sã schiteze vreun rãspuns. Asa se întîmplase si în ultimii ani: le primise cuminte, ca un robot, dupã care îi multumise la fel de rece. Se întoarse în camera ei si aruncã florile în pat. Se rãspîmdirã pe tot cearceaful, apoi intrã în baie. Stãtu cam o orã. Muzica rãzbãtea si la vecini. Iesi pentru cã trebuia sã rãspundã la telefon.
Sunase Alin s-o invite în oras.


Nu stiu la ce m-as fi gîndit dacã as fi vãzut-o atîrnînd de-o frînghie în camera ei sau dacã as fi auzit cã venele îi erau pline de întepãturi. Nici în cazul îmbuibãrii cu medicamente nu pot spune la ce m-ar fi dus mintea. Noroc cã telefonul pe care i l-am dat fusese miscarea cea mai bunã. Poate si de-asta m-am hotãrît s-o scot în oras, desi, pînã se lãsase convinsã, îmi tot repetase de cîteva ori:
Mã tai ! Sã fiu a niabii dacã nu mã tai, mã auzi ? Ce, nu mã crezi ?
( Vonda îi fãcuse întotdeauna figuri lui Alin, iar Socrates îl tot bãtea la cap s-o lase naibii-n pace, sã n-o mai bage-n seamã cã-si ia aiurea o belea pe cap ; si pîna la urma cu Alin ce se-alegea ? ; de fiecare datã se astepta ca Vonda sã mai nascoceascã vreun sinucidere originala, care mai mult ca sigur cã nu s-ar fi produs, iar simplul fapt de-a o fi auzit de fiecare datã cînd dãdea telefon decretînd repetat, ca o lege a lui Dumnezeu, mã tai, mã spînzur, mã-ntep, iau pastile, se lua cu mîinile de cap si se-ntreba cum naiba a intrat Vonda în viata lui. )
Nu se tãiase. Episodul avusese loc de nu stiu cîte ori. Nu stiu cum de mã nimeream tocmai eu sã dau telefonul salvator. Se întîmpla martea, sîmbãta, dar si celelalte zile erau la fel de ghinioniste. Într-o vineri, zi de post, cînd vorbele erau chiar mai dure decît acum, promisese cã se taie si-si pune si sare si ca lasã peretii plini cu mesaje. Promitea ca unele vomai sti ce înregistrasem pe ele, noroc cu tine, salvat de curiozitatea ta de a vedea la ce renuntasem.



Acum nu stiau ce sã facã, eram în fata gãrii si o masinã frînã brusc, lîngã noi. Ea se întoarse sã vadã ce s-a întîmplat. La vreo sutã de metri în aer, mai spre dreapta se vedeau geamurile de la Ministerul Transporturilor. Poate ceea ce nu stiau functionarii acestui minister am putea afla noi, dacã-i spun Vondei un da hotãrît. Mi-am dat seama cã ea se nãscuse sub o stea norocoasã, iar aceastã stea se numa simplu: Alin, eu, cel care o scãpa de fiecare datã de tentativele de sinucidere care-i întunecau mintea. Era a nu stiu cîta oarã. Aveam, ce-i drept, un ghimpe care mã tot îndemna s-o refuz, dar la fel de bine stiam cã atunci cã dãruiesti cuiva ceva la nesfîrsit, fãrã ca celãlalt sã-ti poatã întoarce darul, capeti o autoritate asupra lui, iar ea stia fãrã-ndoialã cã nu poate fugi din calea puterii mele cu care n-o slãbeam deloc. Asa cã era mai bine sã las situatia sã curgã ca si cum ea ar fi generat-o. Numai sã nu-mi spunã ( asa cum s-a-ntîmplat anul trecut, dar si acum doi, trei si chiar acum patru ani ) cã am încercat s-o aburesc ieftin si cã si-a dat seama din prima si cã sunt timid si cã încerc sã fac pe intelectualul cu.
Din masina cu frînele tocmai încercate în fata noastrã coborî unul cu o fatã de smecher. Era îmbrãcat bine. Adunã cîteva saluturi din jurul nostru, nu ne observase, iar dupã cîteva secunde întoarce capul si-i face un semn cu ochiul, cui ? Vondei. Ea a Zîmbit. În gîtu' mã-tii ! Atunci am plusat:
- Bine, mergem. Parcã o trezisem din transã, idioata. În secunda aceea cred cã maicã-sa, mai mult ca sigur cã se întreba ce-i face fata, pentru cã asa se întîmpla: cînd Vonda face o prostie, maicã-sa, oriunde ar fi, simte, stiam de la Vonda tot mecanismul incomprehensibil care le conecta dincolo de limitele normalului si eram convins cã deja începeam sã mã adîncesc într-o situatie pe care sub nici o formã nu o cãutasem.
Cînd tocmai îmi retrãgeam privirea de pe clãdirea Ministerului Transporturilor, ochiul agãtã într-o doarã ceasul care decora o proeminentã a clãdirii gãrii ce semãna cu un turn. Era sapte seara, iar peste trei oree si ceva, cînd ieseam de la film, ne aflam în plin centrul orasului. De data asta eram satisfãcut de film, al doilea din ziua aceea, fusese mai antrenant, o comedioarã Fîntîna artezianã îsi retrãgea jeturile din aer chiar cînd Vonda îsi îndreptã si ea privirea spre ceasul care afisa si temperatura. Încã era destul de cald.
- Hai sã coborîm ! si am coborît. Metroul ne lãsã la garã unde trebuia sã ceva timp, si am asteptat. Veni si metroul, ultimul tren. L-am privit cum se pierde în tunelul negru, lãsînd în urmã, dar din ce în ce mai estompatã, vocea care anunta statia urmãtoare. Lumina era slabã si începeam sã simtim o rãcoare diferitã de cea de afarã. Simteam cã noaptea asta avea sã fie diferitã de celelalte nopti cînd iesisem cu Vonda.