În care unii cad în plasă, iar alţii intră în pămînt - IX


Cînd au început sã aparã, unul cîte unul, cei despre care cele douã voci vorbiserã cu cîteva ore înainte, ne-am retras dupã o coloanã de marmurã. Erau ciudati. Cine regiza seara asta, asta era impresia cea mai puternicã si mã stãpînea ajutîndu-se de emotiile ce-mi împresurau pieptul, stabilise ca cei doi bãieti ce dãdeau sã intre în adolescentã sã se zvîrcoleascã: unul îl ducea pe celãlalt ca pe un animal, în suturi. Animalul îsi pierdea din cînd în cînd punga cu aurolac si încerca sã se tîrascã pentru a o recupera. Vonda zîmbi. Nu i-am recunoscut zîmbetul. Vonda nu era Vonda, asta mi-era clar. Eu eram eu, cu-atît mai mult cu cît mã simteam în pericol.
Înaintarã. Deodatã ne-am oprit. Pîrîiasele susurãtoare ca serpii asudau peretii întunecati si strãbãtuti de mãnunchiuri de tevi cînd sãrutul mi se lipise de buzele Vondei, uscate. Uscate si contradictorii, glandele rãspundeau ciudat la spectacolul în care înaintam. Pasii nostri stîrneau aceleasi ecouri cu ale celor de dinainte. Nu ne vedeau. La prima cotiturã ochii începurã sã prindã si mai mult din betia fetifã a subsolului. Se auzea un suierat venit din spate, sau poate din fatã. Poate era o alarmã falsã. Arlechinii din fata noastrã nu pãreau sã se sinchiseascã. Nu se vedea nici o luminã si nici ei nu ne puteau vedea, eram ascunsi de curbã. Vonda maia prinse o tigarã. Primul fum mã ameti.
Am întrebat-o de unde a luat atîtea tigãri. Nu le putea gãsi asa usor. Si de unde bani ? Trãgea din chistoc cu semnele satisfactiei totale înviorîndu-i fata. Flacãra se stinse, singura luminã pe o razã de aproape douã sute de metri. Am luat si noi curba si am prins repede zgomotele celor din fatã. Înaintam si mîna îmi cobora în buzunarul drept cãutînd fãrã rost cheia de la apartament.
Înaintam tinînd-o de mînã pe Vonda, în stînga mea, strîngîndu-ne degetele, schimbîndu-ne priviri scurte si cîte-un sãrut ce nu avea ce cãuta în atmosfera aia.
Înaintînd, încercam sã-mi închipui cum ar trebui aã arate bazinul la care trebuia sã ajungem în urma aurolacilor si ce ar trebui sã se întîmple acolo.
Înaintam aproape lipiti de zidul nesfîrsit care trebuia sã facã o buclã uriasã sub mizeria de deasupra a orasului.
Înaintam livizi, înghetati, speriati la gîndul cã lumina adevãratului ultim metrou ar putea sã ne încolteascã din spate sau din fatã, asta nu mai avea nici o importantã, si transpiram instantaneu la fiecare pas gresit pe terasamentul duhnind a motorinã si ulei.
Vonda fãcu dintr-un bobîrnac sã zboare chistocul trãgînd dupã elo boltã scurtã si luminoasã de jar. Traiectoria rãspîndi o aromã finã, marijuana underground, apoi se stinse în întuneric si ne topi mintile tînjind dupã ea. Cîteva picãturi stinserã chistocul. Întelegeam cã mai era foarte putin. Cei din fatã o luarã spre dreapta desi nu se fãcea nici o curbã. Era poate o deschizãturã spre alte tunele, mã gîndeam la tunelele cele vechi ale Bucurestiului de pe vremea lui Carol I care se apucase de sistematizat diferite zone ale orasului. Credeam cã ajunsesem la bazin.



Socrates, Alin si Vonda sunt trei prieteni ale cãror nume si amintiri rãmãseserã si în creierul mort al vãrului meu, Samuel. De Vonda fusese îndrãgostit, desi era însurat cu Viorica-Rebecca, cu Alin jucase în echipa de fotbal a orasului si prietenia lor nu fusese conceputã sã disparã decît prin moartea unuia dintre ei, din nefericire pentru Samuel, iar Socrates, ca prieten foarte bun si coleg de scoalã al lui Alin, avusese sansa de-a cunoaste pe cineva de pe strada Africa de Sud: vãrul meu. Îi stiam pe toti trei la fel de bine cum îi stiuse si Samuel si cred cã moartea lui fãcuse sã se-ntîmple ceva în sufletul lor. Mã ghîndisem la o schimbare de destin. Altfel, ce-ar fi cãutat Socrates în bordelul acela ordinar pentru-a ajunge un pic mai sus de Tîrgoviste, iar Alin si Vonda rãtãceau prin matele neusurate al Bucurestiului ?
Socrates-si dãdu cuminte chilotii jos si trase în piept aerul parfumat al cîmpiei ar fi vrut sã zboare, mã gîndesc. De fiecare datã cînd îi povesteam despre visele în care zburam, si o fãceam cu o încîntare pe care el n-o putea întelege, îmi spunea cã el ar vrea sã zboare cu adevãrat. Cîmpia galbenã ca o hartã veche, sau ca un pat care-l asteptase zeci de ani, îngãlbenit de vreme, îl chema ademenitor cu mireasma ei. Emotia i se rãspîndi instantaneu sub piele, capilarele îi tresãltau cînd Dudu zise:
- În sfîrsit, la peleu' gol ! Asa mosule, ce, credeai cã mã dau la coada ta ? apoi se-ndreptã spre Socrates tinînd în mînã o gãletusã cu miere în care stãtea înfiptã o lingurã mare de lemn. Socrates avea aceiasi ochi mari, în care sinceritatea, curiozitatea si teama se bulbucau ca sub efectul unui streang. Dudu scoase lingura si-ncepu sã prelingã miere pe trupul lui Socrates. Se misca încet, atent si asta nu putea sã nu te scoatã din minti. Socrates nu e un exoftalmic, însã strbismul lui îl fãcea sã parã cã ochii deja au sãrit ca niste arcuri. Mierea-i curgea caldã pe pîntec pe piept, îi înghitea mãdularul si-i pãtrundea în piele fugãrindu-i senzatiile. Tremura de plãcere.
- Îti place mosule, ããã ? Dudu îsi fãcea treaba fãrã grabã, cu o meticulozitate de filatelist: - Frate, mie mi-au fãcut-o cînd eram mic. Eu am fost cumpãrat de familia lu' Florin, vezi si tu cã nu-s tigan de fel, da' trebuia sã mã facã de-al lor. Acuma stii, fiecare are obiceiu' lui. Astia-ai lu' Florin cumpãrase de la unu' de pe lîngã Tîrgoviste albine cu stupi cu tot, stii, si le-a dus din întîmplare pe cîmpia asta cu multi maci si iesea mierea altfel, cã stii si tu poate cã din maci se fac si droguri si tigãncile le mai folosesc semintele si la vrãji.
Doi nori tusirã sub soare slãbindu-i un pic lumina si drãmuindu-i-o prin filtrul rãcelii lor imprevizibile în raze concentrate pe zonele mai defavorizate ale cîmpiei de grîu - cele nãpãdite de maci -, dar nici vorbã de ploaie cîtã vreme prin salcîmii mînjiti de senzualitate si libido albinele dansau tangouri obscene dupã excelentele partituri executate de Dudu. Sunetele se rotunjeau într-o armonie eteratã si concupiscentã, zburau organizat dînd o lectie tehnico-tacticã roiului de albine bezmetice purtate în aer totodatã si de nostalgii vivaldiene, apoi sfîrseau magic prin a se închega, asemenea unei piftii aromitoare, într-un nucleu molcom în care distingeai vocea pianistului rostind numele Nusa. Dudu le zicea bine la pianul pe care Socrates abia acum îl observa în spatele stupilor si al vagonului de dormit, iar albinele pãreau deja îmblînzite pentru o jumãtate de vesnicie.
- Îti place Nusa ? si îsi reluã adînciturile degetelor sale fine si subtiri pe clabele pianului cu emotia ce se-ncuibeazã-n pîntec atunci cînd cobori cu liftul:
Nusa
Îti amintesti din vremea de demult
Nusa
Cînd balalaica mã-ndemna sã ascult
Cuvinte soptite în ritmul de samar
Cînd ai vrut sã-mi dai în dar
Sufletul tãu întreg
Cînd implorai în zadar
Sã te-nteleg
Ca si atunci viscolul vueste în crîng
Privirea rãstignitã pe fata lui Socrates nu fãcu decît sã nascã în atmosferã o lentoare nelãmuritã. Mai rãu era cã aceastã molesealã scãdea randamentul lui Dudu la pian ceea ce atrãgea pe cale de consecintã metamorfozarea tangoului în fado, iar spaniola se schimba în straie portugheze, dupã ce mai înainte versurile din Nusa îsi gãsiserã pentru putine clipe o traducere nefericitã în limba lui Che Guevara.
În definitiv, nu putea fi vorba decît de un efect mentolat, de purificare si alungare a spasmelor vietii comune si pentru unul si pentru celãlalt, o eradicare a toropelii spirituale, asa cã Nusa îi înfiorã deopotrivã reusind sã se-ntrupeze în imaginatia celor doi în chipul unei femei lascive ce se cabra peste fetele lor ca un duble eteric sau, mai canonic, aidoma uni vitraliu ce împarte discret si colorat lumina sfintilor din fereastrã.
Roiul albinelor trecu la miscãri royale sofisticate si desfãsurarã într-o volumetrie ce sfida pînã si iluzia opticã o cupolã fremãtãtoare din care micutele si transparentele aripioare coborau în trupurile celor doi, mai cu seamã în ochi, senzatia cã din vîrf si pe peretii sferici ai cupolei Duhul Sfînt se prelinge ca o miere. Socrates crezu la început cã imaginatia lui poate sã materializeze în eter o picturã a lui Salvador Dali ce înfãtisa un chip rafaelic în descompunere, apoi cã ceea ce i se întîmpla era o Near Death Experience.
Mierea îi stăpînea miscãrile cu din ce în ce mai multã încăpăţînare. Socrates era încredintat cã vietãtile astea mici trebuie sã poarte un mesaj, o sãmîntã sau un cod genetic divin; iar limbile nemateriale ce-alunecau din vîrf mîngîiau trupul trupul de miere. Mai întîi o pulbere de o culoare nereperabilã le învãluirã fantasmele si dintr-o datã cuvintele lui Dudu virarã spre alte texte:
( Saşa
Cuvîntul meu te cheamã în zadar, sau
Tot te iubesc Garcita,
E si firesc Garcita... ) ce-i ieseau din gurã pe aceeasi melodie; urmã un vînt de evlavie ce se iscã din ppãdurea de salcîmi drogati chiar de parfumul propriilor flori; îi rãcorirã pe cei doi si se rãspîndi apoi pe deasupra lanului de grîu ivind serpuiri legãnate, fãgase de vînt printre spicele coapte, violînd perdeaua ademenitoare pe care apa mortilor suia încet spre cer ca o transpiratie inversã. Nu era nici Nusa, nici Sasa si nici Garcita, ci chipul Giorgianei, calul de bãtaie din Piata Matache care reusise sã-si fãureascã din propriul trup obsesii pe care le depunea în mintile clientilor spre clocire.