Întrebări pentru navarh

Sergentul angajat pe bază de contract (căruia i se spune, generic, MAC – militar angajat pe bază de contract – după nomenclatorul de meserii sau după legea cadrelor militare, poate) mi-a înmînat următoarea listă rezultată din lectura ziarelor pe care i le trimitem săptămînal la punctul Perişor:
Djokhar
Dzhokhar
Джохар
Djoxar
Johkar
Dzochar
Djokar
Jokhar
Djovhar
Giohar.
A adăugat:
– Ştiţi de ce a scăpat de-atîtea ori de atentatele ruşilor? Vă spun eu! Pentru că i-au scris ziariştii numele în mai multe feluri. Aşa se face cînd vrei să scapi de moarte dacă eşti în boale sau alte chestii din-astea… Vorbesc serios! Aşa mi s-a-ntîmplat şi mie cînd eram mic. Pe mine mă chema Dumitru.
Lazarov, îmi zic, privindu-l şi ascultîndu-l de fiecare dată cu atenţie, este o minune. Îi şi zic, de faţă cu tractoristul meu în termen, Bogatu:
– Măi Lazaroave, tu eşti un om deosebit, să ştii! – şi mă opresc, pentru că mi se pare foarte firesc să spun scurt ce am de spus, mai ales la un asemenea conţinut.
– Păi, sînt deosebit... dacă stau aici, la mama naibii, cum să nu fiu! – îmi răspunse fără vreo urmă de subtext inflamant. Dimpotrivă. Ai zice că a găsit ce şi-a dorit şi-acum îşi permite luxul să fie sincer, fără vreun risc de tulburare ulterioară, fără intenţia de a ascunde ceva. Lazarov pare să ştie fiecare mişcare, fiecare întrebare sau răspuns. Şi e liniştit, nu pare. Mai mult, e dubios. Cine-şi poate rîde de sine în situaţia asta, cu luxul ăsta? Şi dubios ar fi dacă Bogatu n-ar deschide gura, aşa cum trebuie s-o facă pentru că mîncăriciul sub limbă este o obligaţie:
– Dom’ locotenent, Lazarov, ăsta, s-a-nvăţat cu răbdarea aici! Ăsta are răbdare să-ţi şteargă de praf şi-un iepure! – şi se porneşte pe rîs, şi rîde şi Lazarov stîrnit, şi rîd şi eu dintr-o obligaţie pentru care nu mă simt responsabil. Îi zic:
– Băi, Lazaroave, tu aici eşti ca Lazăr din Biblie... mai învii şi tu din morţi cînd ţi-aducem mîncare, ziare, chestii... – rînjeşte, apoi mută privirea-n nisip şi mai trage-o gură din berea pe care-am adus-o cu mine, pentru el şi pentru mine. Mă simt ca şi cum aş fi venit la un ghicitor în vise, mă simt în plus pe lîngă el, mă simt fraged, şi sînt mai mic decît el cu vreo patru ani. Mă simt străin aşa cum trebuie să te simţi aici. Aşa cum probabil şi el se simte. Bogatu ne scoate iar din zeama asta mută, ca pe două bucăţi de carne înainte de a fi puse în aceeaşi farfurie:
– Dom’ locotenent, Lazarov, ăsta, învie din cărţi, nu din morţi!
Lazarov, ăsta. De parcă simplul nume nu e deajuns. Trebuie să arăţi un singur Lazarov de pe lumea asta trebuie să suporte atenţia noastră, privirile noastre întrebătoare, jena noastră la fiecare reîntîlnire. Jena mea că nu i-am adus cartea de care avea nevoie – nici măcar nu mi-am adus aminte să-ntreb pe cineva sau să caut la vreun anticariat ori la vreo bibliotecă. M-am mulţumit cu un teanc de ziare pe care le-am citit toţi cei de la Portiţa. Cu alte cuvinte îi ducem resturi, ca unui bolnav incurabil, plus privirile compătimitoare. Lazarov acceptă orice. Din cîte ziare a strîns, a decupat sîrguincios şi a făcut lista prenumelor lui Dudaev. Mă-ntreabă:
– Au mai zis ceva de Dudaev? Mai e pază întărită?
Mă gîndesc, aşa, absurd: vaporul lui Dudaev să ajungă la Perişor, după ce va fi trecut nevăzut de marina grănicerească prin zona contiguă, şi generalul cecen să vină cu o barcă aici, lîngă cireada lui Lazarov. Aşa au venit nemţii, noaptea, pe nesimţite, la bunicii mei, prin grădină, urcînd un deal abrupt. Au bătut la geam, au fost plini de respect şi-au cerut mîncare. Bunicii s-ai mobilizat imediat, au trezit găinile, au tăiat cîteva şi le-au fript. Nemţii au aşteptat cuminţi, politicoşi, masa de noapte, apoi au împărţit mamei mele şi fraţilor ei ciocolată. Aşa mi-l închipui pe Dudaev, acostînd pe malul nostru ca un erou poet, neînţeles de duşmani, forţat să devină şi mai de neînţeles, eşuînd în cele din urmă aici, într-un exil imprevizibil. Cum ar decurge o întîlnire cu Lazarov... Cîte nu şi-ar spune unul celuilalt... Cu ce cuvinte şi-ar gîtui emoţiile... Mi-l închipui pe sergentul meu îngăimînd pe rusa lui de lipovean întrebări de felul:
1. Dacă în Caucaz căprioarele au blana de catifea...
2. Dacă şi-a propus să declanşeze sfîrşitul lumii şi dacă şi-a pus vreodată problema să creadă în aşa ceva...
3. Dacă marea ar asta ar fi de spirt sau de vodcă, ar aprinde-o cu bricheta în cazul în care ar fi urmărit de vreo navă rusească?
4. Dacă Mîntuitorul a înviat într-o zi de Duminică, cum se ştie, Lazăr în ce zi a fost înviat?
5. Dacă s-a gîndit că Alexandru Macedon a avut mici probleme de sănătate, cum ar fi carii dentare, micoze, hemoroizi şi chiar dacă a avut poluţii nocturne...
6. Dacă simpatizează papagalii şi dacă a avut vreunul...
7. Dacă a citit Hagi Murad de Tolstoi...
8. Pentru care transcriere a prenumelui său optează?
9. Ce părere are despre istorie?
10. Crede în povestea cu peştişorul auriu?
Nu-mi închipui că Lazarov ar depăşi zece întrebări. Lui Dudaev i-ar lua ceva timp să răspundă şi la astea. Şi-ar putea petrece restul vieţii aici, căutînd răspunsurile. Şi ar paşte vacile regimentului cu o responsabilitate de general. Uneori ar face raiduri de noapte în larg, spre Insula Şerpilor, şi-ar ataca-o, deşi acolo nu sînt decît nişte soldaţi ucraineni, amărîţi ca şi noi. Unii, ceva mai antici, spuneau că Insula Şerpilor ar fi fost Insula Fericiţilor, loc pentru sufletele eroilor morţi. Hecateu e unul dintre povestitori. Probabil şi Homer, şi cîţi alţii. Poate că acolo e şi locul lui Dudaev, mă gîndesc. Sigur l-ar încînta ideea. Acolo, am citit în nu ştiu ce revistă, a fost un templu şi o statuie a lui Ahile. În fine, cred că Lazarov şi Dudaev ar face o pereche bună în pustiul ăsta. Unul i-ar transcrie celuilalt memoriile. Şi-ar trece unul altuia hainele, curajul, amintirile, bolile, cuvintele. Amîndoi ar fi unul, şi Lazarov nu ne va mai întreba niciodată dacă s-a mai auzit ceva despre Dudaev, pentru că el ar şti totul. Absolut totul. Iar biletul lui ar conţine un singur prenume, o singură variantă. Dar care-o fi aia, adevărata?