‘Trezeşte-te. Robeeeeert, trezeşte-te!’
Auzea, prin zgomotul bocănit al visului, aceeaşi voce şoptită care-l striga de...cât timp? O jumătate de oră? O oră? Toată noaptea? Se zvârcolea în pat, transpirat, nereuşind să deschidă ochii de parcă cineva i-ar fi cusut. Într-un final se trezi şi holbă ochii la peretele alb din faţa patului. Ce bine era să vezi realitatea!
Îşi ridică oasele din patul cu aşternuturi răsfoite cu greu, de parcă somnul l-ar fi obosit, nu l-ar fi odihnit aşa cum era normal şi se îmbrăcă rapid cu blugii şi tricoul care stătuseră aruncate în dezordine pe spătarul scaunului de la birou.

Alerg, alerg cât pot de repede, dar încep să obosesc şi mi-e frică...of..mi-e atât de frică să nu mă prindă. Doamne, tu eşti sus, ajută-mă! AH, uite o casă! Doamne, îţi mulţumesc. Alerg, alerg, încă puţin. Îi simt răsuflarea în ceafă. E groaznic, e groaznic, dar alerg...

Afară vântul adia uşor a primăvară şi soarele îi mângâia faţa. În rest, gol. Nicio fiinţă. Niciun om, niciun câine, nicio vietate care să bântuie strada prăfuită, doar vântul care se juca de-a tornada cu gunoaiele aruncate aiurea pe jos şi soarele plictisit ţinându-i de urât.
Robert simţi brusc o dorinţă aprigă de a-şi vedea iubita, aşa că se îndreptă spre casa ei şi realiză că vocea care-l trezise de dimineaţă era a ei, probabil din vis, pentru că Mădălina dormea dusă în camera cu pereţi roz din apartamentul cu două camere pe care îl deţinea pe strada Ion Barbu, lângă magazinul de jucării.

Ei niciodată nu i-au plăcut ursuleţii de doi metri care rânjeau sadic prin vitrina magazinului. Trecea pe lângă ei privindu-i fugitiv pe sub genele negre şi dorindu-şi să-i cumpere cineva mai repede. Şi eu, ca deşteptul, i-am cumpărat un urs alb la fel de mare şi cu aceiaşi ochi roşii şi zâmbet lugubru, pe care îl are şi acum în dormitor, în stânga patului. Pentru că m-ar fi supărat dacă îl arunca, aşa că l-a ţinut şi încă aproape de ea, probabil nereuşind să doarmă ore întregi noaptea din cauza ochilor aţintiţi asupra ei. Atunci râdeam. Îi spuneam că trebuie să-şi înfrângă frica, dar acum o înţeleg pentru că ştiu ce e teroarea. Stau în spatele uşii care trosneşte cumplit şi nu am cu ce să mă apăr. Casa e goală şi prin crăpături şuieră vântul, iar mâinile mele încearcă fără succes să acopere trupul, să-l salveze de la atingerea acelui groaznic...

Are cheia de la ea. I-a dat-o acum câteva zile, când i-a spus că oricând îşi va dori, va putea să se autoinvite. Aşa că a intrat şi de această dată, descălţându-se cu grijă să nu o trezească. O priveşte de pe fotoliul din vinilin cum doarme. E frumoasă. Are părul negru şi ochii albaştrii, dar bineînţeles că asta nu poate să vadă acum. Dar îşi aduce aminte. Îşi aduce aminte de parcă ar fi ceva îndepărtat, ca un fragment de amintire stupidă, ca o imagine a ceva ce a fost şi nu o să mai fie.
Mădălina se mişcă uşor pe sub cearşaful transparent, făcândul pe Robert să suspine de plăcere şi să se întindă spre ea. O atinge uşor pe gât, pe sâni şi pe coapse, apoi se trânteşte la loc în fotoliul lui.

Din spatele uşii o duhore de carne stricată vine...e atât de puternică încât îmi vine să vomit. Cred că o să vomit. Balamalele scârţâie, le aud, nu o să mai reziste mult. Mi-e frică.

Fotoliul pe care stă începe să se topească. Aşa ceva e imposibil, gândeşte. Mădălina doarme în continuare, în timp ce carnea lui se lipeşte de fotoliul tot mai fierbinte şi mai lichid. Simte cum căldura îi ajunge încet-încet la piele şi o arde, emanând un miros de pârlit. Se smuceşte, trage cu mâinile de braţele din vinilin, dar rămâne cu palmele lipite şi ele încep să sfârâie. Ţipă, dar gâtul nu vrea să scoată niciun sunet. Plânge şi în clipa următoare...

Uşa zboară din balamale cu totul şi lumina puternică îmi intră în ochi. Nu reuşesc să văd decât o siluetă care înaintează către mine şi stă pe verticală. De fapt, eu sunt întins, iar silueta este în picioare şi se uită la mine. Încep să o văd, dar îmi pune mâna la ochi şi mi-i închide şi...

Bătrânul e obişnuit cu munca lui. Coase pleoapele mortului cu pricepere, fără silă, ca şi cum ar îngriji o păpuşă. Îl dă cu parfum şi se gândeşte la cum o să arate şi el pe masa din marmură veche..

NUUU..nuuuu...ce faci? Fiinţă fără suflet! De ce mă coşi? Mă doare! Nuu..

În sicriul din lemn de brad stă Robert. E îmbrăcat în costumul lui negru. Mădălina plânge la căpătâiul lui. Apoi sicirul se închide şi groparii încep să bată cuiele. Printre bocănituri, Mădălina strigă: ‚Trezeşte-te, Robert, trezeşte-te!’



copyright Dana Muşat