... mă întrerupi mereu, privirea ta musteşte a ignoranţă, nimic altceva decât dorinţa-ţi egoistă de a te auzi îmbinând în mod nefericit diferite imagini, te crezi visătoare, vizionară, vrei să mă întrerupi, gura ţi se dechide puţin, nu aud nimic, te răzgândeşti, te gândeşti şi tu, probabil, ai fost pe punctul de a spune o enormitate, o altă perlă de-a ta, o întrebare naivă, ca şi cea cu vrăbiile, o copilărie, cum adică vrăbii care pot citi gânduri, oare ai vrut să-mi spui ceva prin asta, nu ai alte lucruri la care să te gândeşti, vrăbii spui, mă pufneşte râsul, ceva monstruos de infantil în atitudinea ta, văd că te superi şi faci o mutră de mai mare jalea, ţi-ai răsfrânt buza de jos, e roz, nu înţeleg teatrul ăsta, te crezi pe vreo scenă, aştepţi aplauze, ovaţii, flori... păi să găseşti pe altcineva atunci, la fel ca tine, o femeie, râd, tu râzi cu mine, iar n-ai înţeles, de ce râzi, nu era o glumă, eu râd de tine, ce caraghioasă eşti, cum stai tu aşa cuminte cu mâinile împreunate în poală, aştepţi ceva, ce aştepţi de la mine, n-am nimic de dat, ţi-am mai zis şi-n alte dăţi, pentru tine viaţa e uşoară, eşti ca un animăluţ, simpatic uneori ce-i drept, ai ochişorii ăia nevinovaţi, îţi arcuieşti sprancenele, te miri, de ce te miri, nu era un compliment, aşa stă treaba, tu trăieşti în lumea ta magică, cu flori, culori, idei poznaşe, iubiri, îndrăgostiri şi alte fantezii, ţi-am spus, tu nu ştii cum stă treaba, în lumea mea, în lumea cea reala, fără miracolele tale imaginare, sunt datorii şi responsabilităţi, iar timpul e scurt, oamenii răi, toţi suntem egoişti, e un război, tu nu vezi asta, sigur, degeaba te-ntristezi din nou, e adevărul, nu, nu-ţi atârna braţul după capul meu, ce vrei de fapt, nu-mi spune să te sărut, chiar crezi că are vreun rost, iar acum pentru ce plângi, de fapt... treaba ta, ce-mi pasă, eşti ciudată şi am renunţat de mult timp să încerc să-ţi deschid ochii...