-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

21 de minute


de beatlemaniacul la: 11/03/2008 19:38:44
rezumat: flash-uri de memorie
taguri: Salonul 
voteaza:
21 de minute

Peste vârfurile copacilor razele soarelui îl loveau în ochi ca nişte suliţe. Acelaşi soare care mai devreme îi uscase înţelegător lacrimile pe obraji acum devenise nepăsător la durerea sa. Prin iarba din faţa ferestrei umbra şerpuia ameninţător, şi curând îl ajunse. Se ridică pe vârfuri o dată, de două ori, şi fruntea i se lumină, apoi brusc soarele dispăru după copaci. Ceasul de pe măsuţă anunţă strident ora şase şi ştia că trebuie să ia o hotărâre. „Dar asta nu este o hotărâre pe care să o iei în grabă” îşi spuse privindu-şi chipul oglindit în geam. „Din contră, parcă îi răspunse reflecţia, ai avut la îndemână aproape o oră, şi ce ai făcut? Ai scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie!”. Privirea îi căzu pe cele câteva cuvinte aliniate frumos şi se întrebă: „Oare aşa trebuie să arate un bilet scris în grabă?”

În spatele său, patul cabanei aranjat frumos nu trăda nimic din zbuciumul său de azi-noapte. De trei ori căzuse în somnul cu vise ciudate care îl purtase prin cele mai diverse lumi. “La început ne amuzam din orice. La fiecare întâlnire înăbuşeam însă emoţiile până la şfârsitul zilei, când, după sărutul de despărţire zâmbeam în şfârsit fericiţi. Dar chiar şi atunci zâmbeam diferit, căci surâsul tau exprima bucuria cu gândul la ziua de mâine în timp ce mie îmi venea să urlu pentru că s-a terminat ziua de azi”. Cu câteva zile în urmă, trenul o furase învăluită în acelaşi zâmbet bucuros, de copil, iar el, rămas pe peron, se gândea că zilele vor trece repede şi se vor revedea la munte. „Dar nu au trecut chiar asa de uşor, nu?” îl ispiti reflecţia din geam. „Da, au trecut greu, fiindcă m-am gândit numai la ea” recunoscu cu un oftat. Trei zile mai târziu, coborând în gară, îşi făcea în minte scenarii. În lumea reală făcuse loc unei lumi fictive, unde se refugia destul de des, împărţind fapte şi întâmplări în scene de film, născocind finaluri în fel si chip. Începuse să-i placă, se simtea ca un regizor ce îndrumă din umbră jocul actorilor într-un spectacol de teatru cu deznodământul ştiut numai de el. Pe scurt, trata viaţa întreagă ca un scenariu. Conturul cabanei se deslusea prin ceaţa deasă ca o fantomă. Înaintând pe poteca îngustă, observase uimit cum distanţele se adaptau simţămintelor sale, căci de cate ori înainta cu pas hotărât drumul devenea drept şi direct, iar când i se părea că aproape a ajuns si pasul devenea mai putin ferm poteca brusc se ducea spre stânga silindu-l să facă un ocol nedorit. Dar fiecare pas îl apropia de ea, şi acest fapt era cel mai important. Ajuns în holul cabanei nu-i trebuise mult timp să se orienteze: recepţia în stânga, coridorul în faţă, scara mare în dreapta arcuindu-se undeva peste umăr şi multe glasuri vesele. „O punere în scenă perfectă” îl fulgera un gand, apoi furat de zgomot înaintase pe culoar şi pentru o clipă se văzu mic si speriat la prima lecţie de înot. Atunci profesorul l-a aruncat pur şi simplu în apă şi s-a văzut nevoit să dea din mâini cu disperare. „Şi atunci i-ai întâlnit privirea!” îl zgândări celalalt. Aprobă din cap cu un nou oftat. Da, peste întreaga încăpere îi întâlnise privirea, şi da, fusese o privire rece! „Aş zice mai degrabă că a fost o privire speriată, ca o căprioară prinsă în lumina farurilor unei maşini”. „Chiar şi acum o aperi!” Deşi ştia că are dreptate, simţi o dorinţă acută să-l împingă mai încolo, dar pornirea se dovedi fara elan şi palmele li se întâlniră pe rama rece a ferestrei.

De trei ori căzuse în somnul cu vise ciudate. „După ce mi-ai mărturisit că te-ai îndrăgostit de el, am adormit lângă tine îmbrăcat şi hotărât să astept până a doua zi, când, după banchet, urma să ne întoarcem acasă. Acolo, înapoi în lumea în care am păşit împreună de atâtea ori, speram sa te întorci la mine”. Adormise cu ea în brate. Dar se trezise singur! Şi, bizar, visase ceva ce ar fi trebuit să se întâmple mai târziu. Mult mai târziu. Ecoul cuvintelor ei lovindu-l peste timpan: „rămân cu el.....cu el.....cu el”, usa apartamentului închizând exasperant de încet universul în care el nu mai avea loc, liftul ca o cameră de radiografie cu lumina galbenă scanându-l de zece ori de jos în sus pe sub uşa fiecărui etaj, vântul rece înlocuindu-i brutal aerul stătut din plămâni, copacii scuturând valuri de nepăsare peste el, balcoanele întunecoase crescute ca niste buboaie pe pielea unui uriaş colţuros, liniile de oţel tăiate ordonat în asfalt, suspinul obosit al tramvaiului, ultima uşă a ultimului vagon larg deschisă ca o gură cu dinţi în formă de scaune, lumina roşie a semaforului, aşteptarea, nehotărârea, urnirea acelui colos de fier ducând cu el accesul spre un alt posibil univers, din nou nehotărârea, alergarea prin aerul rece al nopţii urmărit de haita de câini a cartierului, strada veche cu cărămidă recunoscându-i pasii, poarta sărită dintr-o mişcare, scara răsucindu-se spre camera strâmtă, aerul greu, si mai ales nelinistea crescândă, toate aceste imagini amestecându-se brutal ca picăturile de ploaie rămase pe pânza umbrelei care se închide, făcând ca întreg visul său să se dilueze treptat spre semi-întunericul din încăpere, pătura aruncată într-o parte, şi jumătatea goală a patului. Cu privirea în tavan se gândea că ar fi avut timp să se strecoare de mai multe ori înăuntru, prin uşa aceea închisă exasperant de încet. Iar în stradă lumina roşie a semaforului a ţinut tramvaiul pe loc cât a putut de mult... „Dar ca de obicei nu ai avut curaj să faci acel pas” conchise celalalt. Îl privi scurt şi-şi desprinse mâna de pe rama rece. Ceasul de pe măsuţă arăta ora sase şi patru minute şi ştia că trebuie să ia o hotărâre.

Ametit, se ridicase în picioare, conturul celor trei paturi amintindu-i că totuşi nu e singur în cameră, şi câteva secunde ascultase tăcut respiratia celorlalţi după care ieşise pe culoar. Undeva departe un televizor debita nişte ştiri cu un glas monoton. La capătul culoarului dăduse de scara mare. Coborând, numărase treptele pariind cu sine însuşi pe un număr par. Ultima treaptă, a optsprezecea, i-a adus bucurie în suflet numai pentru o secundă, apoi i-a văzut. Stăteau mână în mână pe canapeaua din hol. Priviti din spate, şi prinsi în discuţie nu aveau cum să-l vadă. „M-ai înselat de fapt din prima clipă când i-ai oferit acel zâmbet, dezinteresat si totusi curios, ce a deschis drum spre ispita care stiu că va hrăni relatia voastră de acum încolo. Aş fi vrut să pui capăt relaţiei noastre chiar atunci când te-am lăsat singură cu el în tren, printr-un simplu gest, decât să îmi arăti acum că te-ai atins de atâtea ori de privirea lui. De atâtea ori, ochi în ochi cu el, ai uitat de mine…” Aşa, priviti de departe, arătau ca o pereche potrivită. Înciudat pe un asemenea gând se îndreptase aproape mecanic spre iesirea din spate. Trecând pe lângă sala de mese pregătită pentru banchetul de a doua zi aproape că adulmecă in linistea cenusie larma de glasuri amestecată cu zăngănit de pahare şi multă, multă fericire. „Atunci ai descoperit prăpastia” îi aminti celălalt. Ieşind din cabană pe uşa din spate se oprise rezemat de balustrada care dădea spre o vale destul de abruptă. Acolo jos, copacii, de altfel destul de înalti, păreau soldătei înşirati cuminti în lumina protectoare a lunii. „Te-ai gândit să sari, dar ca de obicei, nu ai avut curaj” rânji celălalt. Pentru prima oară simti nevoia să-l lovească pe acest intrus, reflectie ştearsă aşternută peste umbrele copacilor. Dar avea dreptate. Se gândise să sară si nu avusese curaj. Fumase o tigară privind în gol până când vântul rece îl gonise înapoi în cameră.

De trei ori căzuse în somnul viselor ciudate. O linie roşie, subţire, taie brutal ochiul în două. Deasupra, cerul lucios si cenuşiu; dedesubt, oceanul ca o piftie. La suprafaţă, braţe lungi şi slabe trag după ele trupuri în toate directiile într-o incercare haotica de a se târî prin substanţa gelatinoasă ce acoperă picioarele numai până undeva peste genunchi. Articulaţii jigărite, oase ieşite prin pielea tăbăcită, lovesc valurile vâscoase în tentativa de înaintare spre nicăieri. Ici şi colo câte unul renunţă să mai înainteze şi rămâne în picioare un timp, apoi cade în genunchi, în coate, şi atunci este rapid ajuns de ceilalţi care se ridică pentru o clipă să se odihnească pe spinarea goală formând împreună siluete nepotrivite într-un dans grotesc unde brate se adună şi se dezbină rapid când spinările-plute se scufundă sub greutatea celorlalţi. Cu cât sânt mai puţini care înoată cu atât braţele lor se lungesc din umăr, ca şi cum s-ar altoi pe ele toate membrele părăsite ... Palme uriase, disproporţionate, care bat apa împrăstiind în jur stropi de neputintă sub cerul ca o oglindă uriaşă, reflectând abandonul. Şi deasupra ploaia înecăcioasă cu pene mici şi negre... „O dată au fost nişte ani plini, acum sunt vise de câteva secunde”. Din nou întors la semi-întunericul din încăpere, pătura aruncată într-o parte, şi jumătatea goală a patului. Iar mâinile lui amorteau. Se măreau şi amorţeau. Şi întunericul. Întunericul care îl împiedică să se dumirească. Mâinile ajungeau până la tavan, amintindu-i de coşmarurile din copilărie, când se trezea cu degete de tablă pe care nu le putea îndoi şi mâinile i se lungeau pănă la nori. „În serile cu ceată, când te aşteptam in stradă, urmăream amuzat siluetele depărtându-se până la acel moment când se diluau ca cerneala pe hârtia poroasă a sugativei, lăsând amprente colorate peste priveliştea închipuită a unui peisaj cu mult mai mare, în timp ce alte siluete treceau acel prag înapoi, colorându-se până prindeau contur real şi devenind astfel total neinteresante.

(va urma)
mesajul ma loveste in ceafa: "Nu trebuie sa depaseasca 10000 caractere' pai si eu ce fac nene? Am produs si eu in jur de 14.731 de caractere!!!
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (5):


continuare - de beatlemaniacul la: 13/03/2008 17:14:34
Puteam să urmăresc ore în şir acel spectacol de coloratură expresivă. În serile senine, fără mister, deveneam măcinat de nerăbdare pe scara blocului, fixând minute în şir butoanele luminoase ale liftului, uşa deschisă si persoanele străine până când mâna ta subţire şi fierbinte se unea cu mâna mea rece, fiecare deget de-al tău strecurându-se timid între doua degete de-ale mele. La început eram nerăbdător să te ţin in brate dar nu mă grăbeam. Astăzi ţin in mână un bilet scris în grabă şi visez. O dată au fost doi ani plini, acum sunt vise de câteva secunde”. Încercând să-şi amintească dacă a adormit cu mâini lungi sau revenite la normal observă în geam un zâmbet zeflemitor şi se gândi că trebuie să-l ignore. Pe măsuţă, minutarul ceasului începea să mănânce din minutul al şaptelea şi celălalt devenea nerăbdător.
#292829 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
aproape sfarsit - de beatlemaniacul la: 13/03/2008 17:16:08
Întors la jumătatea goală a patului adormea pentru a treia oară. Şi se visa rezemat de stâlpul de lemn, în umbra ocrotitoare a unei verande. În faţa sa la o oarecare depărtare un lan de porumb şi mai încolo conturul unui deal. Cu numai o treaptă mai jos o potecă îngustă porneşte timid chiar din picioarele sale, se arcuieşte un pic spre stânga pierzandu-se apoi printre buruienile înalte. „Ca într-un tablou oarecare multiplicat cu sutele prin camerele unui hotel de mâna a doua”. Din depărtare, vântul aduce senzaţia unui lătrat mai puţin obişnuit, un lătrat sacadat, ca o chemare. Picioarele toropite se saltă greoi şi primele mişcări sânt şovăielnice, semănând mai mult cu mersul unui cocoşat, dar cu cât înaintează pe cărăruia nisipoasă spinarea se îndreaptă şi pasul devine apăsat, până când cărăruia de nisip îl conduce cu toata puterea, fiecare fir de nisip mângâindu-i parcă amprenta şi trăgându-l spre lanul cu frunze lungi ce foşnăie încet cu o mişcare spre înainte şi înapoi. Ici colo iarba apare la inceput timid printre boabele de nisip, apoi năpădeste şi creşte luând forma bălăriilor ce parcă străjuiesc marginea lanului. Porneşte cu avânt prin lan dar curând înaintarea devine greoaie căci tulpinile se strâng în jurul lui, cocenii i se agaţă de haine şi frunzele lungi şi ascutite îl zgârie pe faţă. De fapt, lanul nu i se opune, ci îl trage înspre înainte cu toată puterea. Când aproape că nu se mai poate mişca, un luminiş se deschide spre dreapta. Un luminiş tăiat parcă prea perfect şi în mijloc o tânără lungită în iarbă, într-o poziţie nefirească. Cu picioarele sub ea, rezemată într-o mână, culoarea feţei sale având albeaţa imaculată a zăpezii, şi totusi nu-şi poate da seama dacă a surprins-o ridicându-se sau asezându-se. Floarea albă din mâna ei îl atrage, dar de neînţeles, fiecare pas spre ea nu reduce distanta ci lucrează ca o lupă întoarsă, depărtându-o. „De fapt cum am constatat azi dimineaţă, apropierea de tine nu-mi mai oferă posibilitatea unui contact, ci te micşorezi în mâna mea devenind ca o jucărie pe care aş putea s-o strivesc cu un singur deget. Poate chiar îţi doreşti asta, căci altă explicaţie nu găsesc la gândul ca nu vei mai fi a mea niciodată”. Câinele latră parcă mai aproape, dureros de aproape, şi el întoarce capul dar cu fiecare răsucire noi luminişuri se deschid în toate directiile si din nou ea lungită în aceeaşi poziţie nefirească. Zeci de poziţii nefiresti înmulţindu-se la fiecare pas, până când ochii incep să lăcrimeze de albul in exces al petalelor şi chemarea câinelui se transformă în urlet. „Când m-am întors pentru a te privi, floarea îţi aluneca uşor din mână, si senzaţia stranie că dacă te-ai fi înălţat în calea mea ai fi fost o figură omenească infinit mai înaltă decât orice alt locuitor al pământului.”
#292830 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
sfarsit - de beatlemaniacul la: 13/03/2008 17:16:29
Cu ochii în tavan, jumătatea goală a patului şi urletele care împungeau lumina firavă a dimineţii... „Ce indiferentă e această lume cu mine, cu noi. În timp ce eu sufeream cei de la bucătărie sacrificau animale sub geamul nostru”... Pentru o clipă crezu că celălalt are un pic de compasiune pentru el, dar zâmbetul zeflemitor îl trezi la realitate. Trebuia să ia o hotărâre cât mai repede căci jos petrecerea începuse şi el era asteptat. Ştia că trebuie să suporte privirile colegilor ei dar îşi propusese să-i ignore. Mai avea infima sperantă că o putea întoarce la el şi de aceea nu se putea hotărî. „Ca de obicei nu ai curaj să iei decizii rapide” conchise celălalt. Cu o smucitură se depărtă de oglindă şi pentru o secundă i se păru ca celălalt se miscă independent de el şi aceasta îl miră. Biletul cu rânduri ordonate dispăru în buzunarul din spate. „Ştii ce ai de făcut, nu?” auzi peste umăr. Primul pas îl făcu greoi cu o senzatie de amortire. Al doilea însă fu cu mult mai sigur si neliniştea crestea. Simţi o durere ascuţită în genunchi când se lovi de măsuţă. Căzând pe o parte, ceasul se opri mirat pentru o secundă, apoi îşi reluă ticăitul, mestecând molcom din minutul al unsprezecelea. Curând acesta fu inghiţit şi fără pauză minutul al doisprezecelea fu atacat. „În sfârşit, ne miscăm” auzi în spate. Din trei paşi ajunse la uşă. „Trebuie să încetezi a mai număra pasii. Te pierzi în amănunte şi nu vrei să vezi esenţialul. Sau poate ţi-e frică?” Apucă uşa cu furie şi o trânti în urma lui. Pe culoar, pereţii de culoarea untului reflectau o lumină înăbusitoare. Cu miscări aproape mecanice picioarele lui începură o execuţie de marş, o grabă absurdă spre nicăieri, mocheta moale absorbind loviturile sacadate, una câte una. Balustrada scârţâi şi fără să vrea începu să numere cele optsprezece trepte în timp ce le călca. „Dacă m-aş concentra acum aş încerca să şterg toate amintirile, una câte una, ca şi cum scara asta m-ar întoarce în timpul acela plăpând când nu te cunosteam. Închid ochii strâns. Amintirile ca nişte fotograme pe un film trec şi se şterg ...18... ea şi el, o pereche potrivită ...17... peronul învăluit în fum...16... un zâmbet de dimineaţă leneş ca un gând ...15... o bancă de lemn la umbra unui castan ...14... un pui de căţel, covrig la picioare ...13... o dimineaţă rece cu pâine prăjită ...12... lacrimi ce sapă tranşee pe obraz...11... o plimbare în parc ...10... o cabană de munte ...9... chinul aşteptării rezultatelor la examenul de admitere ...8... cofetăria cu mese rotunde ...7... un mărţisor ...6... iarnă ...5... toamnă ...4... vară ...3... primăvară ...2… frig ...1... şi numărătoarea se opreşte la unu. Cea din urmă amintire nu vrea să plece. Atât a rămas. Numai o amintire, una singură: AMINTIREA TA”. Şi deodată a înţeles. Amintirile nu vor dispărea niciodată. „Ştii ce ai de făcut” se auzi din spate. Ca un robot răspunse afirmativ din cap. Dinspre sala de mese o larmă de glasuri amestecată cu zăngănit de pahare revărsa multă fericire pe coridor. Se trezi fluturând din mâini, cu gesturile unui om care încearcă să traverseze o zonă înecată în fum. Vocea şuierată a celuilalt îi căzu pe umeri ca o mantie: „Există un singur drum. Trebuie să mergi înainte”. Cu umărul izbi uşa care sări la o parte. Valea abruptă îl aştepta răbdătoare, ca şi aseară, probabil din totdeauna. „Ştii ce ai de făcut” zise celălalt împingându-l inainte. Nu mai avu timp să reacţioneze. În avântul său sui balustrada de lemn dintr-o mişcare şi se pomeni pe vârfuri, cocoşat sub mantia aceea invizibilă şi foarte greoaie pe care nu îşi mai amintea când a tras-o pe el. O voce gâfâită din care se ghicea triumful răcni: „Ţi-am zis că trebuie să ai curaj. Acum sari!”. O secundă rămase într-un picior într-un echilibru perfect. Se văzu bătrân aşteptând încă să se deschidă uşa si să apară ea. Dar în locul ei un copil cu păr ondulat îşi făcu apariţia alergând dupa o minge. Deja atârnând în gol, se răsuci cu o smucitură şi chipul crispat al celuilalt alunecând peste umăr îl fulgeră scurt. Cuvintele îl loviră în timpan: „Ca de obicei...fără curaj!” în timp ce cu ultimele puteri se scutură peste prăpastie dezbrăcându-se de el ca de o haină. Celălalt încă nu se zdrobise de pietre cand el împingea vesel uşa. Ceasul mare de pe perete arăta şase şi douăzeci şi unu de minute. „Pentru o clipă am fost într-un echilibru perfect” îi venea să urle, dar în loc zâmbi unei fete cu un decolteu provocator.

Afară, sub lumina de veghe a lunii, vârfurile brazilor se aplecau cu smerenie în calea crivăţului ce se pornise în valuri.
#292831 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Intruder la: 13/03/2008 18:08:32
cine stie daca am timp sa citesc.
aproape ca-mi doresc sa fie un text nasol si sa ma opresc la a doua fraza. :))
oricum, azi nu mai citesc proza pe cafenea.
#292847 (raspuns la: #292831) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
BEATLERMANIACUL - de sami_paris75 la: 07/11/2008 21:50:08
Abia acum am reusit sa citesc proza scrisa de tine.
Chiar daca in prima parte pare o istorie simpla , putin mai tarziu se simte ca nu esti deloc nepasator,atunci cand sufletul tau este invadat de amintiri.
Sensibil,sincer,melancolic,inteligent.
21 de minute din viata ta,minute in care ai impresia c'ai pierdut ceva foarte scump si drag.O iubire care te'a atins la inima ,nu moare niciodata! este ca si cum ai bate un cui intr'un perete,scoti cuiul,da ramane gaura!
Cu stima.Sami.
#360023 (raspuns la: #292847) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...