Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

despre cioran 3


de hotoman la: 13/03/2008 19:09:49
taguri: cioran Salonul 
voteaza:
partea a3a
Acesta a fost destinul lui Cioran, dupǎ cum singur recunoaşte: “ A fi un om de mari singurǎtǎţi înseamnǎ a iubi pe toate femeile şi a iubi pe toate femeile înseamnǎ a nu iubi nici una”.
Într-un anumit fel ar trebui sǎ-i mulţumim tatǎlui lui Cioran, care fiind preot şi dorind ca fiul sǎu sǎ-i urmeze exemplul, i-a “greşit doza” de creştinism şi, dintr-un sfânt, cum ar fi trebuit sǎ devinǎ, a devenit un demon, cum îl caracterizeazǎ mulţi, sau, de ce nu, “ereticul, din prea credincios se naşte”.
Asta nu l-a împiedicat pe Cioran sǎ studieze religiile, poate mai mult decât ar fi fǎcut-o dacǎ ar fi fost preot, dar de pe o poziţie neutrǎ, intransigent şi critic ca de obicei fapt ce a determinat reflecţia sa: “cu cât oamenii avanseazǎ în cunoaşterea religiilor, cu atât se depǎrteazǎ de Dumnezeu”.
Acest studiu aprofundat în care el a cǎutat mai mult fisurile, incompatibilitǎţile dintre el, noi şi divinitǎţile respective. “ Am vrut sǎ mǎ mântui şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepǎdarea de mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos n-am descoperit decât vrǎşmaşi ai necesitǎţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea: cu toţii mi-au cerut sǎ mǎ lipsesc de mine”.
Nu a suportat ideea cǎ în nici o religie nu se pune accent pe individ, ci se trateazǎ “turma”, cǎ nu existǎ diferenţe de necesitǎţi şi aspiraţii spirituale între o ţǎrancǎ care spune: “Îmi amintesc de Dumnezeu când mǎ dor dinţii” şi el, spre exemplu, care are de tratat mult mai multe afecţiuni ale personalitǎţii sale complexe, controversate, ale minţii sale strǎlucitoare: “ O minte este prin definiţie perversǎ”.
Acest aspect l-a fǎcut sǎ fie dezamǎgit şi sǎ-i sporeascǎ nefericirea şi singurǎtatea.
“Douǎ atribute are omul : singurǎtatea şi orgoliul. El vieţuieşte pe pǎmânt ca sǎ le scoatǎ în vileag. Religia încearcǎ sǎ ne lecuiascǎ de ele”.
I s-a propus sǎ se lecuiascǎ prin credinţǎ.
“ Credinţa singurǎ nu rezolvǎ nimic; îi adaugi înclinaţiile şi defectele tale; dacǎ eşti fericit, le va spori, dar dacǎ eşti nefericit prin fire, nu-ţi va aduve decât un plus de nefericire, de suferinţǎ, îţi va amǎrî şi mai mult existenţa – va fi o credinţǎ infernalǎ”, concluzia fiind cǎ: “ în toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnicǎ pentru o reflexie dezinteresatǎ. Restul e purǎ legislaţie, sau metafizicǎ de ocazie”.
Aceste concluzii îl fac sǎ declare: “ Capacitatea mea de a fi dezamǎgit depǎşeşte înţelegerea. Ea e cea care mǎ face sǎ-l înţeleg pe Buddha, dar tot ea mǎ împiedicǎ sǎ-l urmez”, din cauzǎ cǎ: “ pentru un budist, perspectiva altor existenţe este un coşmar: pentru noi, coşmar este încetarea acestei existenţe”.
De un “tratament” special, ca sǎ spunem aşa, a avut parte creştinismul, pe care-l pune la zid şi-l executǎ fǎrǎ milǎ, cu argumente lucide şi fǎrǎ patimǎ, am putea spune. A analizat toate aspectele şi toate personajele, dar nu a fost prea mult bǎgat în seamǎ, punându-se afirmaţiile lui pe seama unor “probleme” personale.
Spre exemplu, când a afirmat despre Isus cǎ nu poate sǎ-i dea lecţii de sexualitate şi paternitate, nu l-a bǎgat nimeni în seamǎ, dar când un scriitor obscur, pe nume Dan Brown, a scris cartea “ Codul lui Da Vinci” şi a firmat cǎ Isus a avut nevastǎ şi copil, întreaga lume creştinǎ a luat foc.
Au curs râuri de cernealǎ şi atâtea dezbateri publice la televiziune cǎ s-a ajuns pânǎ acolo încât preoţii în biserici cereau enoriaşilor sǎ nu cumva sǎ citeascǎ aceastǎ carte.
Dar, dacǎ stǎm strâmb şi judecǎm drept, evreii erau constituiţi din popoare nomade, dependente de supravieţuirea prin numǎr, ca sǎ reziste atacurilor celorlalte triburi, precum şi condiţiilor vitrege de climat. Ţinând cont cǎ speranţa de viaţǎ în acele vremuri era ceva mai mare de 40 de ani, era obligatoriu ca în jurul vârstei de 20 de ani sǎ-ţi formezi o familie şi sǎ faci urmaşi, ca sǎ fii demn de comunitatea respectivǎ. Deci era puţin probabil ca la 30 de ani sǎ fii celibatar, sǎ contezi în ochii comunitǎţii şi, mai ales, sǎ fii rabin.
Cioran condamnǎ creştinismul pentru cǎ “ a adus justificarea teologicǎ a sǎrǎciei şi mizeriei: el a consacrat condiţia sǎracilor şi a binecuvântat-o. Creând mândria de a fi sǎrac, a compromis fiinţa umanǎ pe vecie”.
El apreciazǎ oamenii din Vechiul Testament, “care erau mai bǎrbaţi, îi cereau socotealǎ lui Dumnezeu îi arǎtau pumnii, pe când la ce te poţi aştepta la 2000 de ani de stat în genunchi, când omul abia îndrǎzneşte sǎ ridice privirea spre cer”.
Cioran zice: “ aşa am ajuns sǎ-l idealizez pe Iuda, care refuzând sǎ mai suporte anonimatul devotamentului, a preferat sǎ se singularizeze prin trǎdare” şi care declarǎ: “ce spunea EL, omul nu putea sǎ facǎ. EL zicea sǎ-ţi iubeşti duşmanii şi sǎ le dai economiile tale, adicǎ obrazul şi tunica, punga şi recolta, dar era imposibil, cǎci acela care primeşte în casǎ un hoţ, îl va vedea pe hoţ luându-i, drept mulţumire, chimirele şi femeia şi cel ce dǎ de mâncare duşmanului sǎu va avea un duşman cu atât mai puternic”.
De asemenea, nu înţelege ce s-a întâmplat cu Iosif, tatǎl lui Isus, în condiţiile stricte ale regulilor familiei din acele vremuri şi pe care îl considerǎ “ cea mai compromisǎ persoanǎ din istorie. Creştinii l-au aruncat pe o linie moartǎ şi l-au fǎcut de râsul bǎrbaţilor. De-ar fi spus el o singurǎ datǎ adevǎrul, fiul lui ar fi rǎmas un evreu obscur. Triumful creştinismului îşi are originea în lipsa de orgoliu a unei virilitǎţi”.
Condamnǎ culpabilizarea generalǎ, când ni se reproşeazǎ cǎ Isus a murit pentru noi toţi, ca sǎ ne salveze: “ compǎtimirea este un sentiment care nu angajeazǎ. De aceea îl gǎsim la atâţia !. În lumea aceasta, încǎ n-a murit nimeni de suferinţa altuia, iar acela care a zis cǎ moare pentru noi n-a murit, a fost omorât”.
Cioran aduce reproşuri creştinismului cǎ l-a înmuiat pe om: “nu mai este bǎrbat, acel rǎzboinic care sǎ-şi poarte cu semeţie condiţia, cǎ însuşi Dumnezeu nu mai este acelaşi zeu rǎzbunǎtor şi conducǎtor”, ca în Vechiul Testament.
“ Neîndrǎznind sǎ atacǎm în mod frontal religia, îl hǎrţuim pe patron, îi reproşǎm cǎ este inactual, timid, moderat. Un zeu care şi-a risipit capitolul de cruzime nu mai este nici temut, nici respectat, de nimeni.
Gândiţi-vǎ cum a fost cu papii: cât s-au dedat preacurviei, incestului, asasinatului, au dominat întreaga suflare lumeascǎ, iar biserica era atotputernicǎ. De când respectǎ poruncile învǎţǎturii bisericeşti, şi-au pierdut puterea; abstinenţa şi cumpǎtarea le vor fi fatale: devenind respectabili nu mai sunt temuţi de nimeni. Pilduitor asfinţit al unei instituţii!”.
Cioran vede aproape sfârşitul nu numai al Bisericii ca instituţie ( care face eforturi disperate sǎ-şi pǎstreze privilegiile şi puterea), dar şi a religiei creştine: “Tocit pânǎ la urzealǎ, creştinismul a încetat sǎ fie o sursǎ de uimire şi scandal, sǎ declanşeze crize ori sǎ stimuleze inteligenţele. Nu mai provoacǎ spiritul, nu-l mai sileşte sǎ-şi punǎ întrebǎri: neliniştile pe care le trezeşte, ca şi rǎspunsurile şi soluţiile sale sunt toropitoare: nici o sfâşiere cu şanse în viitor, nici o dramǎ nu ar putea porni de la el. Creştinismul şi-a trǎit traiul: de pe acum cǎscǎm pe cruce…nimeni nu mai vrea sǎ-l salveze, sǎ-I mai lungeascǎ boala. Din ce ne locuise odinioarǎ adâncurile, a mai rǎmas doar un reflex de suprafaţǎ care va merge sǎ îngroaşe rândurile experienţelor noastre ratate”.
Soluţiile pe care omul şi Biserica le cautǎ pentru a se salva, nu fac decât sǎ scurteze agonia. “ Cǎutǎm suferinţa pentru a ne sustrage rǎscumpǎrǎrii, facem drumul izbǎvirii în sens invers. Suntem o rasǎ superficialǎ”.
Despre Dumnezeu, el spune: “ lucrarea lui poartǎ stigmatul provizoratului, cu toate cǎ nu timpul i-a lipsit. Dar nu e mai puţin adevǎrat cǎ primul nostru strǎbun ne-a lǎsat drept moştenire repulsia faţǎ de Paradis, un loc în care se ştia totul, dar nu se explica nimic”.
Şi ca cinismul caracteristic al lui Cioran sǎ fie complet, el declarǎ: “ Cât timp va mai exista un singur zeu în picioare, misiunea omului nu va fi încheiatǎ”.
Dacǎ despre celelalte capitole menţionate putem spune cǎ Cioran le-a tratat cu acea rǎutate caracteristicǎ, dublatǎ de un profesionalism şi o interpretare unicǎ, despre ultimul capitol pe care îl vom prezenta, Timpul, consider cǎ aceasta reprezintǎ principala preocupare filozoficǎ, ascunsǎ cu grijǎ printre celelalte capitole.
Deşi i-a dedicat cartea “ Cǎderea în timp”, Cioran evitǎ sǎ facǎ din aceasta vârful de lance al carierei sale filozofice pentru cǎ: “ timpul nu-i fǎcut sǎ fie cunoscut, ci sǎ fie trǎit; cercetându-l, scotocind în el, îl înjoseşti, îl transformi în obiect”.
A sesizat cǎ sunt mai multe feluri de timp, cǎ acesta nu este liniar:“ Cu cât înaintezi în viaţǎ îţi dai seama cǎ nimic nu înveţi, ci regresezi în amintire. Este ca şi cum am imita o lume pe care am trǎit-o cândva, identitatea cu noi înşine este o evoluţie întoarsǎ”, ci este curbat, chiar rotund, cǎ odatǎ trecutǎ, “clipa” nu este iremediabil pierdutǎ: “ Îngrǎmǎdesc timp trecut, îl fabric într-una şi arunc într-una în el prezentul, fǎrǎ sǎ-i dau rǎgazul sǎ-şi epuizeze propria duratǎ. A trǎi înseamnǎ a fi supus magiei posibilului; dar când percepi pânǎ şi în posibil un timp trecut ce va sǎ vinǎ, totul devine trecut virtual şi nu mai existǎ nici prezent nici viitor”, cǎ existǎ timp în timp, ce poate fi condensat sau dilatat.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (6):


*** - de Intruder la: 14/03/2008 23:09:41
imi place Cioran dar prea il absolutizezi.

uite, iau la intamplare:

A fi un om de mari singurǎtǎţi înseamnǎ a iubi pe toate femeile şi a iubi pe toate femeile înseamnǎ a nu iubi nici una.

d-aia nu sunt eu de acord cu tot ce a scris.
un om (singuratic sau nu) iubeste macar o data. o fi iubit si el, dar ori face pe niznaiul ori se crede prea sus.
#293209 (raspuns la: #293188) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
mda... - de grudurr la: 14/03/2008 23:45:42
l-am citit si eu pe cioran, si-l voi reciti cu placere ori de cate ori voi avea ocazia.

acuma ca el a fost primul care a facut si a dres, care a spus etc, mi se pare putin important, si o recunoastere mondiala (desi ar fi frumos poate, pt ca am auzit povestindu-se cum ca in librariile din paris il gasesti intr-un colt dedicat scriitorilor de provenienta esteuropeana)ar fi oarecum contradictorie cu scrierile si poate dezideratele lui cioran; cum ai spus si tu, a scris antisocial, a atacat moravuri si credinte, deci nu s-a dorit iubit de majoritate. poate ca e bine sa ramana in underground, vezi cazul nietzsche, de o popularitate incredibila, si totusi cine il intelege cu adevarat? a ajuns subiect de filme "artistice" pt telenoveliste si mentorul adolescentilor cu probleme de adaptare.
#293228 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cioran...si Intrus... - de monte_oro la: 15/03/2008 00:28:44 Modificat la: 15/03/2008 00:49:41
Nu cred ca Cioran trebuie aprobat sau dezaprobat... te poti simti aporape de el sau mai in departare, dar, categoric, te pune sa gandesti si, de foarte multe ori, spune in cuvintele potrivite ceea ce poti simti fara a-ti deslusi simtirea si pe hartie. "Tragedia" lui - desi nu va fi fost o tragedie, ci o binecuvantare - e cea a luciditatii... a omului care poate sa creada, sa se-ndoiasca, sa gandeasca si sa inteleaga practic tot, fara a putea crede, pana la capat... in ceva. Si aici, Intrusule, legat de asta, te-as contrazice... el se refera la cazul specific... cand chiar iubesti Toate femeile... adica iubesti Femeia... fara a putea iubi numai O femeie... ca si cand iubesti muzica, fara a avea, de fapt, un cantec preferat pe care l-ai asculta de o mie de ori. Dar... cata luciditate, atata drama... si de aici... sfasierea calatorului care nu se poate hotara sa ramana in nici un port, in nici un loc, apartinand lumii, dar niciodata cuiva sau unui loc anume. Poate doar Rasinariului copilariei...
#293253 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
udontknow... - de monte_oro la: 15/03/2008 07:22:40
Pai...subiectivitatea ii da si firescul, savoarea, umanul... Altfel, ar fi cautat sa gaseasca intelesuri in formule matematice. Si nici nu avea cum sa-si doreasca a fi un reper obiectiv... avea el insusi mult prea multe dileme. Cu el de mana, poti invata insa a le descoperi pe ale tale, in toata splendoarea lor si in toata cautarea magnifica a cate unui raspuns pentru toate... chiar daca, de fapt, la final, nu vei fi avand nici unul, cu adevarat...
#293264 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Tragedie si binecuvantare... - de monte_oro la: 15/03/2008 19:14:50
Ce poate fi o tragedie personala launtrica a unui creator, se transforma, de cele mai multe ori, in binecuvantare pentru cei care ii afla si gusta creatia. Si chiar tragedia in sine...ca atare... se poate transforma in binecuvantare chiar pentru creatorul respectiv. Altfel...zambitor si senin...ar fi trait ca un om mai impacat cu el si cu existenta... dar... banal, raportat la actul creator... La asta ma refeream... asta as fi vrut sa se inteleaga.
#293396 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Nestiuta... - de monte_oro la: 16/03/2008 10:15:56 Modificat la: 16/03/2008 10:23:40
Nu aveam ce sa vad... din cuvintele tale... din cauza ca cele ce ar fi putut face distinctia asta, pur si simplu nu vor fi existand in forma lor concreta, vizibila... Decat, poate, daca ma concentram sa percep o realitate mai subtila, de dincolo de cuvinte...:) "Fericiti cei saraci cu duhul"... Eu interpretez in sensul fericirii atinse prin alungarea indoielii ratiunii... Practic, ratiunea e, intr-un fel, blestemul nostru, odata cu deschiderea ochilor, prin dedulcirea la "mere", catre bine si rau, catre propria "nuditate"... Ba chiar si ridurile Tatalui le vom fi vazut, cel putin asa percep "ochii" nostri, de atatea ori... Si am ridicat-o - ratiunea - la rang de dovada suprema a Existentei, urmand faimoasa indoiala carteziana, ce incepe insa cu "ma indoiesc, deci cuget"... abia apoi continuand "cuget, deci exist"... Prin urmare... logic... "ma indoiesc, deci exist"... De aceea si "crede si nu cerceta", dar si "lipsa duhului", in sensul absentei cunoasterii prin ratiunea dubitativa sunt, cred eu, caile spre acea Fericire... atinsa... rar... de unii monahi, calugari sau oameni atinsi de credinta incredintarii propriului suflet, fara dubii, in mana Dumnezeirii. Restul, e doar naluca unei fericiri pe care suntem, de fapt, condamnati launtric s-o cautam toata viata, ca o regasire a caii catre Acasa... catre Paradisul izgonirii. Doar ca rationand ori simtind sau chiar crezand "partial" -"virusati" insa de "plinatatea de duh" cu care vrem sa judecam, sa descoperim sa aflam Lumea -nu vom fi gasind decat drumul... nicicand si tinta lui. Dar, e si asta splendoarea unei condamnari unice, ca un urcus sisific catre un pisc pe care il atingem doar ca sa scoboram iarasi in vale, urmand un alt urcus... cu crucea fiecaruia purtata... mai bine sau mai rau, dupa puteri (alegeri) si Dat... Ca o transhumanta eterna a sufletului bantuit de ratiune... Iar astia ar vrea sa interzica transhumanta....:))))....
#293476 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...