Jurnalul unui inger

Am lasat-o pe Aneta tinandu-se cu o mana de sale si cu celalta maturand balconul, cu capul ei plesuv stralucind pergamentos in soarele diminetii. Situatiile de genul asta ma ingrijoreaza, imi provoaca depresii iar depresiile ma fac mereu sa am cosmaruri. Imi si imaginez, noptile ce vor urma, cu tanti Aneta in picaj, cu capodul fluturand, numarand cu groaza firele carunte, trecandu-le cu greu in carnetelul negru asa cum pica, pica la nesfarsit in haul deschis in dreptul balcoanelor. Asa ceva nu are cum sa-mi faca bine, mai ales ca-s si astenic. Imi spun ca-s autodidact, ca autosugestia functioneaza si ies din bloc cu pieptul inainte si aripile stranse-n W sub haina labartata. Ies in strada principala, cu soare si copaci in floare ici-colo. Nu e rau, nu e rau deloc. Daca n-ar fi atata lumina ar fi chiar placut. Copacii sunt frumosi, florile de primavara sunt si ele frumoase, delicate, parfumate. Primavara e simbolul vietii, al renasterii, e anotimpul florilor, al femeilor, al mamelor... Pe dracu. Nu functioneaza. Incerc sa ma gandesc la altceva.
Din reclama cocotata in varful uneia din cladiri, un tip cu dinti protezici imi zambeste si se uita drept in ochii mei, incercand sa ma convinga sa-mi fac credit. Tipul e grasun si bonom, si va jur, se uita drept la mine. De obicei oamenii nu se pot uita in ochii mei pentru simplul motiv ca nu ma vad, sau se prefac ca nu ma vad, nu sunt sigur. Ii zambesc la randul meu si-i fac semn cu mana. Tipul imi raspunde la salut si continua sa-mi zambeasca. Deodata ma simt parca mai bine si ma gandesc ca as face bine sa ma destind putin, asa ca fac o tumba, pe trotuar, pe sub copacii infloriti. Ma simt usor ametit, dar sentimentul imi place, asa ca mai fac una, si-nca una, printre pietoni, si simt cum intregul univers se rostogoleste o data cu mine, si tipul din reclama face tumbe, si magazinul de inghetata de la colt, si dobermanul din spatele gardului.