De tristeţe, râzând...

Străină de tine, mă adaug mie însămi
precum ciupercile crescute pe trunchi.
Nu-ţi cer nimic îmi spui ,
pentru mine nu mai exişti !
Pielea ta mă expiră şi mă aruncă
şi eu atunci mă adun într-o picătură şi-mi plâng
nu ziua de ieri, nici cea de azi , nici cea de mâine
ci toate zilele irosite alături de tine .
Ai să mă pierzi îţi spun şi tu râzi,
te-ai obişnuit să mă vezi alături,
să respir numai pentru tine,
sa fiu iedera ta sălbatică încolăcită
pe firul unui vis inexistent.
Atâţia ani am uitat că exist
dar uite că în dimineaţa aceasta
mă regăsesc întregită în singurătatea
din care n-am putut niciodată să ies.
Mă simt un melc silit să-şi trăiască viaţa
în propria cochilie şi nu-mi rămâne altceva
decât să râd .
Mă priveşti mirat, nu-ţi spun nimic,
oricum n-ai întelege ...
Fraiere, îţi răspund în gând ,
noi oamenii trişti avem voie să râdem!
Doar nouă, fericirea, ne trece mereu pe dinainte!