despre poeti si poeziile lor

Exista o confa cu cele mai frumoase poezii, care se intinde pe o multime de pagini, cu sute de texte. Drept e ca n-a mai fost cautata de nimeni in ultima vreme. Cred ca mai interesant ar fi ca poeziile sa fie comentate in cateva cuvinte de cei care le posteaza si de eventualii alti doritori. Daca vrei. Daca nu, poate sa ramana asa. E doar o sugestie:)

da, e bine cum zice alexu! ce zici?
(parc-ar conta...:D)
sa-i facem praf si pe clasici. :)))

Isarlâk - Ion Barbu

La vreo Dunare turceasca,
Pe ses vested, cu tutun,
La mijloc de Rău si Bun
Pân’la cer frângându-si treapta,

Trebuie să înfloreasca:
Alba,
Dreapta
Isarlîk!

Ruptă din coastă de soare!
Cu glas gales, de unsoare,
Ce te-ajunge-asa de lin
Când un sfânt de muezin
Fâlfâie, înalt, o rugă
Pe fuisor, la zâna-în fuga…

*

- Isarlîk, inima mea,
Data în alb, ca o raia
Intr-o zi cu var si ciuma,
Cuib de piatra si leguma
- Raiul meu, ramâi asa!

Fii un tîrg temut, hilar
Si balcan - peninsular…

La fundul marii de aer
Toarce gâtul, ca un caer,
In patrusprezece furci,
La raiele;

rar, la turci!
Beată, într-un singur vin:
Hazul Hogii Nastratin

*

Colo, cu doniti în spate,
Asinii de la cetate,
Gâzii, printre fete mari,
Simigii si gogosari,
Guri casca când Nastratin

La jar alb topeste în,

Vinde-în leasă de copoi
Catei iuti de usturoi,
Joaca, si-în cazane suna
Când cadâna curge-în Luna.

*

Deschideti-va, porti mari!
Marfa-aduc, pe doi magari,
Ca să vând acelor case
Pulberi, de pe luna rase,
Si-alte poleieli frumoase;
Pietre ca apa de grele,
Ce fireturi, ce inele,
Opinci pentru hagealîk

- Deschide-te, Isarlîk!

Să-ti fiu printre foi un mugur
S-aud multe, să mă bucur

La rastimpuri, când Kemal
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,
Taie-în Asia grecime;

Când noi, a Turchiei floare,
Intr-o slavă stătătoare

Dăm cu sâc
Din Isarlîk!

(“Pentru mai dreapta cinstire
a lumii lui Anton Pann”)

sursa: poezii.t2i

Dacă
Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!
R.Kipling

Isus în celula - (Radu Gyr)

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce'nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
si-L, facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui, pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
-De unde vii Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S'a asezat langa mine pe rogojina:
-Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina dar zabrelele groase,
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...

Cand m'am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns!
Doar razele reci, ascutite'n unghere,
cu sulita lor m'au strapuns...

-Unde esti Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M'am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Invata de la toate
(din lirica norvegiana)



Invata de la apa sa ai statornic drum.
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum.
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi.
Invata de la stanca tu neclintit sa crezi.
Invata de la soare cum trebuie s-apui.
Invata de la piatra cat trebuie sa spui.
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Invata de la toate ca toate sunt surori
Cum treci frumos prin viata, cum trebuie sa mori.
Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat.
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi.
Invata de la ape sa nu dai inapoi.
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti.
Invata de la stele ca-n cer sunt numai osti.
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti.
Invata de la luna sa nu te inspaimanti.
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei.
Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la oaie sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor.
Invata de la toate ca totu-i trecator.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci
Sa-nveti din tot ce piere, cum sa traiesti pe veci.

E ultima şi sper că nu am tulburat apele tăcerii...

Vrajitoarea - Emil Botta

Şi aşa,
cu scorţişoare şi cuişoare,
şi tăciuni şi cărbuni
şi vin de vanilie,
aşa, cu ochii legaţi.
Şi mă afumă cu păr de lup
şi aşează ea pe frunte
piepteni ciudaţi de os,
o claviatură.
Şi aşchii
şi mari cioburi de lună
şi felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ţine minte, să ştii.
Da, ţin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în oraşul de fag,
o nefiinţă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaştem persoana,
dar este cineva
cu ochii legaţi.
Cine a sugrumat statuia ?
Umbletele mele,
pe unde umblaţi ?
Şi vine lumea
cu eşarfe însorite
şi o prelată de pămînt
peste mine trînteşte,
lumea.
Ce-ar fi
să mă vîndă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Şi să fie linişte, linişte,
rareori doar un rîs,
al vrăjitoarei de papură.

(sursa, aceeasi)

Deocamdata vad ca nimeni nu s-a inghesuit sa si explice "in cateva cuvinte" propriile postari. Eu cred ca nu va "aluneca" in stilul asta. Cine va dori sa si comenteze, e liber sa o faca, dar nu e un "must"...:) Nu stiu de confa mai veche...dar banuiesc ca nu e un lucru rau sa reluam...unele idei... daca cele vechi se vor fi uitat prin sertare...Toate-s vechi si noua toate...nu?...:)



Sonet CCXXIX
de Vasile Voiculescu

Nu-ti spun nici un adio;cum n-ai mai exista.....
Ramii doar coaja celei pe care-o iau cu mine....
Ti-am supt adinc esenta si te-am golit de tine....
Plec numai cu splendoarea si frumusetea ta ;
Las ochii falsi luceferi,si iau privirea draga,
Las buze reci de idol si iau sarutul lor,
Uit sinii,duc caldura si forma lor intreaga,
Fur neagra avalansa de par cind se dezleaga,
Din trup imbratisarea de vrej ametitor.....
Zvirl inima stricata ce-ti schioapata alene,
Cu scopuri nepatrunse tesute-n lingusiri
-Cind prefacute lacrimi,cind risete viclene-
Capcana-n chip de suflet ascunsa-n amagiri
Cu tot ce-am strins din tine curat,ca Prometeu
Am sa te-alcatui altfel,dar suflet iti dau eu.

Deocamdata vad ca nimeni nu s-a inghesuit sa si explice

eu nu explic postarile mele.
il astept pe Eminescu. :)))))

Ji io :D:D:D

ji du...tot talaktuala, jdiam damult!

Mortua est!
de Mihai Eminescu

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. -

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Nu mă înţelegi

de Mihai Eminescu

În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

Toamna pe moarte
(despre potcoave pierdute)
Ion Zimbru

N-am nici o menire si caut nauc
prin geamuri, pe drumuri.
Imi bate aproape o creanga de nuc
Atunciuri, acumuri.

Nu-i nimeni acasa. Nici eu nu mai sunt
asa, c-altadata.
E toamna pe moarte si ploua marunt.
Da, Doamne, zapada!

Dau lupii în sat si sta inima-n cai
si luna s-ascute
sa-ti taie carare când vii sa-mi redai
potcoave pierdute.

Mai am doar un colt de lumina. Il tin
în ochi sa nu cada
odata cu lacrima christi. Amin!
Da, Doamne, zapada!

Scriu linii pe aburul nostrului geam,
cu gândul la tine.
Nici tu nu mai vii sa-l citesti pe Khayyam.
Nici el nu mai vine.

Ma duc într-o carte, pun ochii pe nord,
rasare o fata
cu mov si cu negru, de parc-as fi mort.
Da, Doamne, zapada!

Cu ea n-am avut nici o iarna, nicicând,
mi-a fost cald în fire.
N-am stele pe cer câte am pe pamânt,
n-am bani, n-am iubire.

Potcoave pierdute aduna încet
norocul la poarta.
Dar cine descaleca alt Nazareth?
Da, Doamne, zapada!


Puteam să fiu un dandy brit...
Serban Foarta

Puteam să fiu un dandy brit
pe vremea unui rigă George,
de vagi aleanuri adumbrit
ca de rumoarea unei orgi,-

chiar dacă Gainsborough m-ar fi
vrut rob violei lui da gamba...
M-aş fi privit întreaga zi
'n oglizi, parfum fiindu-mi ambra.

Romantic, iar nu rococo,
în ciuda pasului şi-a taliei,-
ca Byron, Shelley, Keats& Co,
aş fi fost mirele Italiei

prin care, palid musafir,
aş fi plimbat un spleen albastru,
purtînd inele de safir
pe degete de alabastru...

Ci vremii noastre-i sîntem slugi,
cît nu vrem să ieşim din uz:
The Blue Boy poartă, astăzi, blugi
şi se îmbată cu un blues.

Fata cu şosete de diamant

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

bravo monte_oro.
pentru asta, nici nu-l comentez pe Emin...el a fost un neinteles si cine-s io, sa-l inteleg? :)))

Nu-mi presimţi?

de Lucian Blaga

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Mahhh... nu te doare capu'?...:)

ma doare dar suport ca un martir.

Ce poezii misto ati pus ! Mai vreu:) Daca apare cumva vreo poezie proasta, promiteti s-o hacuim ?

Nichita Stănescu
--------------------------------------------------------------------------------
Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.


Viata pe un peron
O.Paler

Sa astepti oricat.
Sa astepti orice.
Sa nu-ti amintesti in schimb orice.Nu sunt bune decat amintirile
care te ajuta sa traiesti in prezent.
Sa nu numeri zilele.
Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza
toata viata.
Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra
de a umple golul din care traim.
Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu.Rugaciunea
este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere
singur.
Daca gandul asta te ajuta,nu ezita sa recunosti ca speri neavand
altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile
faptului ca nu faci nimic.
Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime.Singuratatea
e o barfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
Aminteste-ti ca paradisul a fost,aproape sigur,intr-o grota.

Asta nu e poezie. Nici macar proza poetica. N-are ritm, n-are suflu, n-are muzicalitate...

Daca gandul asta te ajuta,nu ezita sa recunosti ca speri neavand
altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile
faptului ca nu faci nimic.

Sunt ganduri cu iz de aforisme.
Nu neg valoarea textului, ci pretentia de poeticitate.

O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.


Bonus... de altadata...:)
http://www.youtube.com/watch?v=Fat14Q8cmR4

Probabil, privit cu ochi de specialist
asa este.
Mie, îmi place Paler în mod deosebit şi ca un profan,îmi pare "poezie"totul la el.Fară nici o pretenţie de a comenta partea tehnică.
Si pentru că am găsit-o pusă la
"poezii"am zis că-mi pot impărtăşi cu voi plăcerea.
Căci, sincer, eu pot spune doar imi place, sau nu,după inimioara mea.
Acuma ştiu.Si mai învăţ.

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

Doina

de Nichita Stanescu

Am ochi pentru ca tu esti vedere,
am degete pentru ca cineva trebuie sa numere
am piele ca sa nu te manjesc de sangele meu,
am prieteni pentru ca singuratatea nu poate fi bauta
dintr-un singur pahar;
merg pe jos din pricina norilor,
din pricina ca nimenea nu poate sa planga in sus;
pentru ca nu putem sa plouam cu tristetea noastra cerul
si nici rasaritoarele stele...
o tu,
sunt pentru ca esti.

Cuvantul

A fost odata un cuvant atat de frumos
incat se prefacea in obiecte lucioase
dand mainii rupte nobil os
si crivatului, oase.

Nu cred ca el era rostit
anume in vreo limba
sau vreun copil l-a fost gasit
pe cand dormea pe-o stanca.

Si nici in creierul zburand
nu cred - al unei pasari - ,
de-acolo jos peste pamant
sa fi cazut in zarzari.

Se pare ca a fost candva
doar un cuvant pe lume...
Care-o fi fost si cand a fost
si ce cuvant anume -
Nu stim.

Zarul

Eu te vad pentru ca exista vedere,
te aud pentru ca exista cantec,
te miros pentru ca exista flori,
te imbratisez pentru ca exista brate
te merg pentru ca exista drumuri
te sper pentru ca exista ingeri
te rasar pentru ca exista lumina
te mangai pentru ca exista campuri
te mananc pentru ca exista iarba
te dor pentru ca exista ranire
te chem pentru ca ai nume
si mai ales te pierd, ah, te pierd
pentru ca exista pierdere.


Bonus de Nichita... http://www.youtube.com/watch?v=cSS9oRvbgh8 si http://www.youtube.com/watch?v=EWQXSruZysI

De doua ori se-nchise viata mea,
mai inainte de-a se-nchide bine,
sa vad acum: mai dezveli-va nemurirea,
a treia intimplare pentru mine.
La fel de mare si la fel de disperata,
precum in urma celelalte cad...
Doar despartire-i tot ce-avem in ceruri,
si tot ce ne lipseste-n iad.

Reiau acest link... separat... cred ca merita a fi vazut Nichita vorbind despre arta poetica si cuvinte...
http://www.youtube.com/watch?v=EWQXSruZysI

Ia aminte...



De poti sa nu -ti pierzi capul, cand toti in jurul tau
Si l-au pierdut pe-al lor gasindu-ti tie vina;
De poti atunci cand toti te cred nedemn si rau,
Si nu-ti pierzi nici o clipa increderea in tine;
De poti s-astepti oricat, fara sa-ti pierzi rabdarea,
De rabzi sa fii mintit fara ca tu sa minti,
Sau cand hulit de oameni, tu nu cu razbunarea
Sa vrei a le raspunde, dar nici cu rugaminti;
De poti visa, dar fara sa te robesti visarii,
De poti gandi, dar fara sa-ti faci din asta tel,
De poti sa nu cazi prada nicicand disperarii,
Succesul si dezastrul primindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvantul rostit candva de tine,
Rastalmacit de oameni, ciuntit si prefacut;
De poti sa-ti vezi idealul distrus si din ruine
Sa-l recladesti cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poti risca pe o carte intreaga ta avere,
Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut,
Si atunci, fara a scoate o vorba de durere,
Sa-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput;
Si daca corpul tau uzat si obosit,
Il vei putea forta sa-ti mai slujeasca inca,
Numai cu strajnicia vointei tale, si-astfel,
Sa steie peste vreme asa cum sta o stanca;
De poti vorbi multimii fara sa minti, si daca
Te poti plimba ca regii, fara a te-ngamfa,
De, nici amicii, nici dusmanii nu pot vreun rau sa-ti faca,
Pentru ca doar dreptatea este calauza ta;
Si daca poti sa umpli minuta trecatoare;
Sa nu pierzi nici o fila din al vietii tom,
Al tau va fi pamantul, cu bunurile-i toate,
Si ceea ce mai mult chiar, sa stii, ve fi un OM!

Când va vorbi femeia - Ion Pribeagu

… vor tremura în haos vibrări de oale sparte
Şi-n lumile de cratiţi şi de tigăi deşarte,
Vor fumega în spasme de fumuri violete
Anemice sarmale,
Şi ftizice cotlete,
Şi arse maioneze vor plânge-n ziua ceea,
Când, searbădă, vorbi-va la Cameră femeia.

Va leşina pământul şi largurile firei,
Se vor mândri matroane din Teiu
Şi Dealu-Spirei.
Şi vor ofta bărbaţii,
Şi vor ţipa copiii.
S-o umple de alaiuri meleagul României,
Şi jale fi-va-n case şi plâns afară fi-va,
Când va trânti cu pumnul în masă
Paraschiva.

Va naşte zvon de glasuri, interpelări
Şi tropot,
Atacuri, întreruperi cu aiurări de clopot,
Vor naşte toalete şi va domni Nimicul.

Într-un proiect de lege se va trezi
Ibricul,
Şi pudra,
Şi juponul,
Chiuloţii şi caleaşca,
Când, searbădă, vorbi-va la Cameră Popeasca.

favorita mea, dupa 'dupa melci'.

"Falduri

Somn mult, din pluşuri. Vid în stal.
Vegherea sticlei, drept cortină.
Îndepărtat, ca-ntr-o odihnă
Din membre limpezi, o cristal!

Sub mături, fluturi şi urâturi
Mort - chipul meu, pe crengi de gâturi,
Un glas din ceruri cere: - Dacă
Ai face-oglinzile să tacă?

Din somn, din stofă sar deştept,
Smulg fierul scurt, îl duc la piept.
La ţărmul apelor de gală
Strig hidra mea, chilocefală:

- Întemniţate William,
Cast hidrofil, te aşteptam
Să treci, maree, din oglindă
În luna frunţii, să te-aprindă;

Student stufos, Bostonian,
Ceţoase Wilson William,
Îţi jur, ar face-o bună mină
Spini şase-n pielea ta marină!

(De şase ori, în ape grele
Sting fier aprins, până-n prăsele;
Fulger cedat, just unghi normal,
Cad reflectat, croiesc cristal.)

Piei, chip! Rămâi, cortină spartă,
Pătrată Spanie pe-o hartă,
Răpus, în mâini, pumnalul tras,
În fund ursuz, de zahăr ars:

Valuri frânte, gemene,
Ruptură de cremene,

Ce gând târziu mă suflă-acu?
Să vântur nopţii "Bu-hu-hu"
Ca la un cântec, altădată?

Se toarce vorba, închegată,
Cutia-încet se-ncuie-n piept,
În scrisul apei caut drept."

Exil pe o boaba de piper

Tu lasă contabilii să numere valuri
tu lasă-i pe alţii să clatine chei
fii cioara cu scripca nebunul hamalul
ce cară-n decembre spre mugur clei.

În mlaştini cu muzici atlet al pudorii
să-ţi fie deodată ruşine să mori,
pe-un pat mişcător în maşina salvării
comandă fetiţe şampanie flori…

Şi loc de odihnă alege-ţi piperul
să-i poţi saluta dacă nu ţi-o fi greu
pe cei ce pun sticla betonul şi fierul
în spaţiul din care-a fugit Dumnezeu.

Invocatie nimanui

În piatră toarnă fluturi şi-n trupul meu dovezi
şi munţii melancolici vor bate-n felinare,
noroiul poate-ascunde un înger prin cirezi,
e altul adevărul dacă nu-i dat cu sare?

Mi-ar trebui o viaţă să pot cădea felin,
în plasa vorbei şade păianjenul cu cruce,
purtat pe alte buze mi-e sufletul mai plin
(din mărăcinii serii nu ştiu ce-o să-l descurce).

Colind copilăria cum viermele un fruct
iar dacă-mi scutur umbra aştept măcar o frunză,
ca Tantal întind mâna dar cerul parcă-i rupt
şi seara mă descrie frumos pe nici-o pânză.

"Sunt tanar, Doamna"

Sunt tanar, Doamna, vinul ma stie pe de rost
si ochiul sclav imi cara fecioarele prin sange,
cum as putea intoarce copilul care-am fost
cand carne-mi infloreste si doar uitarea plange.

Sunt tanar, Doamna, lucruri am asezat destul
ca sa pricep caderea din somn spre echilibru,
dar bulgari de lumina dac-as manca, satul
nu m-as incape inca in pielea mea de tigru.

Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos
si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa,
sa-mi creasca ceru-n suflet si stele in os
si sa dezmint zapada pierdut in piureta.

Sunt tanar, Doamna, inca aripile ma tin
chiar de ating pamantul pe aproape cu genunchii,
aceasta putrezire ma-mbata ca un vin
caci simt curgand printr-insa bunicile si unchii.

Sunt tanar, Doamna, tanar, de-aceea nu te cred,
oricat mi-ai spune, timpul nu-si ascute gheara
desi arcasi cetii spre mine isi reped
sagetile vestirii, sunt tanar. Buna seara!

Manon si Des Grieux




Ea-si pune voalul cu miscari discrete
El sta cuprins de-o presimtire grava
Cersindu-i mut o clipa de zabava.
Saruta bratul zambitoarei fete.


-Sunt trist, Manon,mi-e inima bolnava.
Atat sopti, cu fata la perete,
Caci se teamea acum sa nu-l imbete
Ametitoarea ochilor otrava.


Si ea s-a dus.In clipa asta mare
I-a aruncat din prag o sarutare
Si n-a-nteles durerea-i fara nume.


O, tu, cea mai nebuna dintre toate
Manon, Manon!De ce-ai lasat pe lume
Atatea zeci de mii de stranepoate....

faina, multzam! n-o stiam!:))

Balada doamnelor din vremea de odinioară
François Villon
(traducere:Romulus Vulpescu)

Spuneţi-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlane,
Archipiada spun, şi Thais,
ce-au fost mlădiţe cosânzene?
Echo ce auie-n poiene,
de chemi la iaz au pe tăpşan,
ce-avea frumuseţi nepământene?...
Dar unde-i neaua de mai an?

Dar prea-nţeleapta Eloisa
De dragul cui, în cazne-avane,
scopit fu Avelar, şi i s-a
dat lui monahiceşti canoane?
Dar Doamna poruncind cu toane
vârât în sac, pe Buridan
să-l zvârle Senei în Bulboane?
Dar unde-i neaua de mai an?

Dar Blanca-Doamna, crin în floare,
ce îngâna cu viers de zână?
Dar Bertha cu piciorul mare,
Alisa, Eremburga?Până
şi a Ioanei d'Arc ţărână
mucenicită la Ruan
Unde-s, Fecioară-Atotstăpână?---
Dar unde-i neaua de mai an?

Închinare
măria Ta, să nu-ntrebi unde
au pus (de-un leat, de ieri) e-n van.
Căci viersul meu îţi va răspunde:
Dar unde-i neaua de mai an?

Tu nu-ti amintesti casa vamesilor
Pe inaltatura prapastioasa a falezei
Dezolata, te asteapta inca din seara
In care a intrat alaiul gandurilor tale
si inauntru a poposit nelinistit.
Austrul biciuieste de ani de zile zidurile vechi
Si sunetul rasului tau nu mai e vesel
Busola cauta innebunita aventura
Si socoteala zarurilor nu mai iese.
Tu nu-ti amintesti; altre vremuri iti ravasesc
memoria; un fir se deapana.
Inca ma tin un capat; dar se indeparteaza
casa si in varful acoperisului steguletul
afumat se invarte fara mila.
Tin un capat; dar tu ramai singura
si nici nu respiri aici in intuneric.
Oh, orizontul in fuga unde se aprinde,
Rara, lumina petrolierului!
Prapastia e aici? (Apare iar talazul
inca pe panta care sfasie)
Tu nu-ti amintesti casa acestei
seri a mea. Si eu nu stiu cine pleaca si cine ramane.

(traducere de... mine. n-am reusit sa gasesc o varianta in romana).
poezia la: http://www.girodivite.it/La-casa-dei-doganieri-Eugenio.html

Pune, te rog, si textul in italiana:)

Tu non ricordi la casa dei doganieri
sul rialzo a strapiombo sulla scogliera:
desolata t’attende dalla sera
in cui v’entrò lo sciame dei tuoi pensieri
e vi sostò irrequieto.
Libeccio sferza da anni le vecchie mura
e il suono del tuo riso non è più lieto:
la bussola va impazzita all’avventura
e il calcolo dei dadi più non torna.
Tu non ricordi; altro tempo frastorna
la tua memoria; un filo s’addipana.
Ne tengo ancora un capo; ma s’allontana
la casa e in cima al tetto la banderuola
affumicata gira senza pietà.
Ne tengo un capo; ma tu resti sola
né qui respiri nell’oscurità.
Oh l’orizzonte in fuga, dove s’accende
rara la luce della petroliera!
Il varco è qui? (Ripullula il frangente
ancora sulla balza che scoscende...)
Tu non ricordi la casa di questa
mia sera. Ed io non so chi va e chi resta.


Nu stiu cat e de decenta traducerea mea.. dar ceva m-am chinuit sa potrivesc cuvintele. bine ca n-are rima :))

Am eu o traducere de Dragos Vranceanu. O pun mai tarziu sau maine:)
Poate comentam si traducerea ta. N-am apucat inca s-o citesc:)

great. chiar vreau sa vad cum suna in romana.

De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie...


De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie?
Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?
E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?
E bun? De ce m-apasă şi vrea să mă sfîşie?

Cînd singur caut chinul, la ce mai plîng cu foc?
Şi de nu-l vreau, la ce bun mă jălui în tăcere?
O, moartea mea cea vie, bolnava mea plăcere,
Cum poţi să-mi fii stăpînă, cînd n-o doresc de loc?

Şi de-o doresc, nedrepte mi-s chinurile toate...
Şi-aşa, bătut de vînturi potrivnice, pe mare,
Mă leagănă o luntre, fără lopeţi, uşoară.

Şi-n luntre nu duc gînduri senine, duc păcate,
Că nu mai ştiu eu singur ce vreau şi ce mă doare-
Şi ard în miezul iernii şi tremur cînd e vară.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...


--------------------------------------------------------------------------------

Albatrosul


Din joaca, marinarii pe bord, din cînd în cînd
Prind albatrosi, mari pasari calatorind pe mare
Care-nsotesc, tovarasi de drum cu zborul blînd
Corabia pornita pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinte stîngace si sfiioase
Si-aripile lor albe si mari le lasa, blegi
Ca niste vîsle grele s-atîrne caraghioase

Cit de greoi se misca drumetul cu aripe!
Frumos cîndva, acuma ce slut e si plapînd
Unu-i loveste pliscul cu gîtul unei pipe
Si altul fara mila îl strîmba schiopatînd.

Poetul e asemeni cu printul vastei zari
Ce-si rîde de sageata si prin furtuni alearga
Jos pe pamînt si printre batjocuri si ocari
Aripele-i imense l-împiedica sa mearga.

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor...
E vremea rozelor ce mor.

Rondelul crinilor

În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici,
Potirele lor au fanatici
Argint din a soarelui pară.

Deşi, când atinşi sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici.

În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, şi primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Şi pe aripi de rai mă purtară
În crini e beţia cea rară.

Nu-ti mai aduci aminte casa vamesilor
de pe rapa abrupta dintre stanci.
Te-asteapta dezolata din amurgul
cand roiul gandurilor tale
a poposit nelinistit in ea.

Vantul de miazazi ii biciuieste zidurile
si suntetul rasului tau nu mai e vesel:
busola joaca-nnebunita la intamplare
si nemerele zarurilor nu se mai intorc.
Nu-ti amintesti, alt timp iti deviaza
memoria; un fir care se deapana.

Mai tin in maini un capat, se indeparteaza
casa si pe culmea ei
morisca afumata se-nvarte fara mila.
Tu ramai singura,
nu mai respiri aici in intuneric.

Ah, orizontul in fuga unde palpaie
lumina rara a navei de petrol !
E locul pe unde pot trece ?
Misuna valul in izbucnirea lui pravalitoare...
Nu-ti mai aduci aminte casa acelei seri.
Nu stiu cine ramane, cine pleaca.

Agrafa
In rapa blonda a fapturii tale
mainile-mi cad ca doua animale

si-aud tiptil cum se strecoara anii
ca hotii prin gradina Ghetsimani

pana cand vita cu-nraita ceafa
timpul ma prinde-n par ca pe-o agrafa.

Eu nu o mai gasesc pe cea ce contine versul "cu limba preschimbata-n bici, vanam pe coapse iepuri mici"... Te-as ruga, de o stii si o ai pe undeva, s-o postezi si pe aceea... Multam...

Dans

Toamna îmi ineaca sufletul în fum...
Toamna-mi poarta-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansam acum,
Tragica betie, moale leganare...

Sangera vioara neagra-ntre oglinzi.
Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fara nici o soapta. Numai să-mi intinzi
Bratele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri.
Cata deznadejde pasii nostri mâna!
Ca un vant ce smulge frunza din paduri,
Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna...

Maine dimineata o să fim straini,
Vei privi tacuta maine dimineata
Cum prin descarnate tufe, în gradini,
Se rotesc fuioare vestede de ceata...

Si-ai să stai tacuta cum am stat si eu,
Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna,
Si-ai să-asculti cum cornul vantului mereu
Nourii pe ceruri catre zari indeamna.

Pe când eu voi trece sub castani roscati,
Cu-mpietrite buze, palid, pe carare,
Si-or să mi se stinga pasii cadentati -
In nisip, scrasnita, lasa remuscare...

E vorba de ''Cantec de inima albastra'' din volumul Proprietarul de poduri.Multumesc ca mi-ai oferit ocazia de a mai rasfoi prin biblioteca:)

Mai stii cum te strigam pe-atunci
'icoana cu picioare lungi'

veneai pe rau sau rau erai
curgeai in mine pana-n rai

cu limba preschimbata-n bici
vanam pe coapse iepuri mici

coseam prin pulpe fan mieriu
erai mireasma eram viu

dar of of of desis de ochi
acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scandurica de salcam.

pe cand manzeste musti din cai
mie tarana-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid
iubire-mar rostogolit

Sania goneste...

Sania goneşte, zările se sparg.
Bine-i cu iubita să te pierzi în larg.

Vîntul cerne stele pe surîsul tău.
Peste cîmp, de-a dura, fuge-un zurgălău.

Prin troiene şargul uite-l c-a turbat!
Undeva-n poiană joacă-un paltin beat.

Ne-om opri-ntrebîndu-l: ce-i cu tine, ce-i?
Şi-auzind armonici, vom juca tustrei.

Trupul parea ca nu e...

Trupul parea ca nu e trup,
parea ca e suflet.
Soarele apunea intr-o bijuterie ciudata.
Obiect inventat
Imblanita cu zi,captusita cu noapte,
pana la refuz,pana aseara
i-am explicat tristetii ca unui conifer
cum se omoara.

Pubele semanand a cadavru
lingeau luna topita pe maini...

Cand te-am pierdut pe tine,
ce se mai poate pierde?

Shakespeare

N-ai fost perechea muzei mele, asa e,
si lesne poti sa-i intelegi pe scribii
ce binecuvanteaza in vreo foaie
pe cei iubiti, cu scula diatribii.
La fel esti de frumos la chip si cuget
si te inalti mai sus decat te laud
si-nvesnicit te-ai vrea cu altul, sunet,
in noua stampa chipul sa ti-l caut.
Sa nu faci altfel! Cand va fi sa sune
retoricile noii osanale
sa stii ca mintea mea te recompune
cu adevarul harurilor tale...

Te ocoleasca doar scorniri stangace
Ce n-au cu tineretea ta a face...

Trist cantec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr ,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pamântului.
Numai sângelui meu ii e dor intr-adevar,
de inima mea , cand o paraseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti inalta,
tristeţea mea e înalta.
Vine o vreme când mor caii
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile
Vine o vreme când ploua rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasare mare, albă,
care ouă pe cer luna.

Poezia

de Nichita Stanescu

Poezia este ochiul care plange.
Ea este umarul care plange,
ochiul umarului care plange.
Ea este mana care plange,
ochiul mainii care plange.
Ea este tapa care plange,
ochiul calciiului care plange.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este insusi plansul,
plansul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.