Glissando

Mai era putin pana la miezul noptii cand femeia a deschis usa apartamentului si a pasit cu mainile intinse in bezna de pe palier. Curentul electric s-a oprit la scurt timp dupa ce citise mesajul ce-a smuls-o din cosmar si a aruncat-o in realitatea la fel de tulburatoare. Instaurarea beznei a coincis cu zgomotul facut de telefonul aruncat, sfaramat de parchet.
Cu pasi masurati, ghidata de geana de lumina si muzica ce se auzea de la etajul inferior a coborat scarile si a ramas cateva clipe cu palma lipita de lemnul neted al usii. Dupa a doua serie de batai in usa, prima nu reusise sa acopere muzica si vocea care fredona, s-a facut liniste.
-Cine e?
Fara sa astepte raspunsul, barbatul a deschis usa larg. Femeia clipea des, orbita, el incruntat scruta intunericul. In lumina ce-i dezvaluia bidimensional, se priveau, evident incurcati.
-Da? a intrebat el intr-un tarziu.
-Scuze, sunt vecina de deasupra.
In ton cu zambetul pe care si-l regasise i-a intins mana cu un gest profesionist
-Sunt Mara.
-Luca, si i-a strans cu un gest retinut mana.
-La tine cum de nu s-a oprit lumina? Toata strada e scufundata in bezna.
-A, da? Te-a deranjat muzica?
-Nu! Speram sa-mi imprumuti o lumanare. A zis ea razand
-Lumanare?
-Pai tocmai ti-am zis ca in apartamentul meu e intuneric.
-Intra te rog, si a pasit lateral.
A poftit-o sa ia loc pe canapea cu un aer absent.
-N-am lumanari, imi pare rau. Dar poti sta aici o vreme.
-Ok, a admis nesigura. Daca nu deranjez.
-Vrei sa bei ceva?
O privea curios, iar ea, de parca abia atunci ar fi devenit constienta de aparente –pijamalele peste care-si pusese halatul de baie- se uita evaziv imprejur.
-Nu, multumesc, dar poti pune muzica aceea din nou.
Stateau amandoi pe canapea cu mainile pe tapiseria aspra: ale ei cu podul palmelor in sus, ale lui de parca se pregateau sa atinga clapele unui pian. Muzica se auzea de data aceasta mult mai incet.
-Stai demult aici?
-Nu, doar de vreo luna.
-Destul. Probabil nu ne miscam la aceleasi ore
-Sunt plecata de la sapte dimineata la sase seara, uneori pana mai tarziu, chiar pana la unsprezece. Lucrez…
Vocea ei, brusc insusufletita de abordarea unui subiect familiar, a fost intrerupta de a lui.
-Eu sunt plecat cand apuc. Uneori prea mult, alteori deloc. Dar te-am auzit sa stii. Dansezi prin casa cumva? Si uneori umbli cu pantofi cu toc.

Time is like a dream
And now, for a time, you are mine
Lets hold fast to the dream
That tastes and sparkles like wine

Indrumata de privirea lui, Mara a descoperit poza inramata – pierduta printre cd-urile si cartile aflate pe birou – al carei personaj parea sa fie o brandusa. Si-a dres glasul fara sa zgarie linistea ce se lasase in urma cantecului. Luca si-a intors spre ea ochii incetosati, adanci. L-a mangaiat pe obraz, pusa in miscare de fire nedeslusite, gest iute sufocat de abandonul lui. Intrebarea lui muta- “de ce?”- i-a incetinit retragerea instinctiva. El i-a prins incheietura mainii si a depus o sarutare in palma calda ce pastra inca urma obrazului.

Muzica a reinceput, aceeasi melodie tulburatoare. Si toate intrebarile ce abiau asteptau sa fie rostite au fost culese una dupa alta de sarutari si mangaieri.

(va urma)