Se lăsa întunericul. Încet, umbrele se făceau mai prelungi, zgomotele se estompau, fluturii rămâneau aninaţi pe crengi, pete gri deschis pe roşul tot mai închis al apusului. Dinspre stradă urca fâşâitul surd al şirului nesfârşit de automobile cu farurile aprinse. Într-un colţ de cer atârna o lună încă palidă, strâmbă, cu o bărbie ascuţită de babă descărnată. Vreme de ghicit în cărţi de tarot, la lumina lumânării. Doamna cu coasa... Câinele se trezi de propriu-i schelălăit. Se apropie de stăpân cu ochi tulburi de vise, pe care acesta ar fi dat orice să le poată vizualiza ca pe un video clip.
Dinspre vilă se auzeau frânturi de jazz, nişte accente ascuţite de trompetă pe un fond monoton de contrabas şi de pian. Şi-o imagina aşezată pe canapea, cu piciorul drept sub şezut, cu papucul căzut pe parchetul mat, de culoarea vişinei putrede. Capul aplecat într-o parte, cu părul alunecându-i veşnic în ochi şi cu ţigara consumându-se singură în scrumieră. Când o va strânge de gât, o să i-l dea la o parte, să-i vadă ochii înspăimântaţi, luminiţele alea ironice stingându-se într-o mare de întrebări la care nu va căpăta niciodată răspuns. Niciodată... Se scutură, cuprins de un fior pe şira spinării... Nu va şti că ştie. Sau va intui în clipa în care se va apropia de ea. Va fi prea târziu... Ar fi vrut să vadă filmul ce i se va perinda prin faţa ochilor minţii în clipele de agonie, să înţeleagă de ce. Scenariul era probabil cel clasic, doar imaginaţia lui îi atribuia valenţe nemaivăzute. Nu era decât o femeie adulteră ca oricare alta. Gelozia lui o învăluia în istorii misterioase, cu escapade nocturne în oraşe necunoscute, pe ţărmuri de mare, în Orient Express-uri fantomatice... Când ajunse la Constantinopol, în holul hotelului se ciocni de un pitic îmbrăcat într-un costum cadrilat, cu cămaşa albă impecabilă şi cu un papion roşu sângeriu. Ţinea în mână un plic imens cu care se ventila. Părea supărat şi nu doar din cauza căldurii care îi umpluse fruntea de broboane de sudoare:
- Doamna vă aşteaptă în cameră. De mai bine de o oră. Aţi întârziat ! Glasul subţire se ridica spre cote isterice. Haideti. Vă conduc. O luă înainte spre ascensor, aproape alergând.
Nu mai înţelegea nimic. Cum să-l aştepte în cameră ? Doar o sugrumase. Strânsese cu mâinile amândouă gâtul fragil până nu mai simţise nicio zbatere şi încă minute nesfârşite după aceea. Nu putea fi adevărat. Trăia un coşmar. Ascensorul se opri la etajul trei. Cei doi coborâră. Piticul îi arătă cu o smucitură a capului camera unde era aşteptat şi dispăru pe scările de serviciu. Se opri în faţa uşii albe cu numărul 307. Bătu discret, cu inima pulsându-i în gât. Auzi un „Intră !” venit parcă din altă lume. Apăsă pe clanţă şi împinse uşa. Făcu un pas şi căzu în golul ce i se căsca la picioare...

Câinele îi lingea faţa. Încercă să se mişte, dar o durere ascuţită în piept îi tăie respiraţia şi îl ţintui în poziţia nefirească în care se trezise, cu genunchii strânsi aduşi aproape de bărbie şi cu mâinile la spate. În lumina palidă a zorilor, îl fixau, de după şuviţele rebele, doi ochi cu sclipiri ironice.