[Hin]dusă departe - Pentru ce?

L-am visat pe Miro. Ceea ce-a catalizat apariţia acestui personaj nocturn a fost faptul că aseară am cumpărat lici. Nu mai mâncasem de-un an şi sigur n-aş fi încercat niciodată, dacă într-o seară n-ar fi intrat în camera mea cu câteva crengi cocoşate de ‘nuci’ vişinii, spinoase declarând cu certudinea de oţel a copilului cucerit de noua jucărie că sunt cele mai bune fructe de pe Pămant. Şi sunt (după pepeni).
Eram undeva la un hotel, sărbătoream ceva, când decorul s-a modificat brusc (aşa cum ni se întâmplă doar în vise) şi a apărut slovacul. Eram teribil de tristă şi l-am întrebat cu o voce mică de frică dacă i-a fost dor de mine, de când nu ne-am văzut, i-a fost dor de mine? M-a privit cu neţărmurită dragoste (alo, nu râdeţi, aşa m-a privit, exact cum se-ntâmplă în climaxul unui love-story, cu ochii blânzi şi umezi de reproş moderat de conştiinta naivitaţii suavei eroine) şi m-a sărutat ca pentru Oscar. Ahaa, deci şi el mă iubea pe ascuns, trăiască siropul! Cu un halou de fericire radiind împrejur ne-am îndreptat catre divanul roşu şi… asta nu-i SB, dragilor. Nu mai tânjiţi la picanterii, că decorul s-a rearanjat şi eram iar în hotel, la sărbătoarea a nu ştiu ce/cui. Pe coridorul luminat de lămpi chioare a apărut managerul, un tip cărunt, cu faţă de prof’ universitar, în maieu şi şort, să ne admonesteze că facem prea mult zgomot, în timp ce eu mă stupefiam la modul ‘dacă la hotel n-ai voie să faci petreceri, atunci unde??'
M-am trezit azi-dimineaţă întrebându-mă ce căuta slovacul de care nu mai ştiu nimic de-un an în filmele mele private. În bucătărie am dat de lici şi m-am lămurit. Nu m-am lămurit de unde atât amor, dar asta nici nu m-am întrebat, cum nu m-am mirat nici după alte nopţi cum am ajuns iubita unui star rock.

Sunt o tipă norocoasă şi cred că merit asta. Am avut ca fiecare propriile-mi zile negre în care mi-am zis că viaţa ar face bine să mă răsfeţe cu o îngheţată, drept răsplată pentru dârzenie. Peretele comun al camerei mele cu sala de curs e o probă substanţială pentru cazul băftoşeniei. Faptul că anul acesta s-au arătat interesaţi de administrarea reţelelor doar nouă studenţi, i-a determinat pe cei de la institut să decidă că daraua-i mai mare decât ocaua şi să improvizeze o sală de clasă în chiar hotelul care ne găzduieşte. Ştiţi ce însemnă asta? Asta înseamnă că nu trebuie să ne trezim la ora şase în fiece zi şi să petrecem câteva ore în traficul torid şi-mbâcsit de vehicule+gaze doar pentru a ajunge / a ne întoarce de/la una dintre locaţiile universităţii IT. Mai înseamnă că putem face ochi chiar şi la nouă. Trăznet!
Colegii mei, ca mai toate lucrurile şi fiinţele ce m-au înconjurat vreodată, o adunătură de ciudaţei cu care greu poţi schimba mai mult de-un salut. Vor să înveţe să administreze reţele în limba engleză, când pe ei Dinner is ready îi lasă interzişi vreme bună. O musulmancă înfăşată în văluri ca un cocon şi flecară ca un TV scos din priză. Un academician azer care vorbeşte-o engleză şi-o hindi impecabile (a trăit patru ani aici), dar pe care l-am etichetat non-grata, fiindcă în a doua mea noapte hindusă m-a sunat în cameră să mă invite la el la o bere - I beg your pardon?! Un cuplu de puştani din Laos cu care de vrei să comunici, tre’ sa apelezi la un specialist CIA în coduri, căci toate cuvintele pe care le rostesc sunt albe, mici şi rotunde ca nişte mingi de ping-pong, iar dpv lingvistic nu seamănă cu nimic. Un alt cuplu, de data asta rusofoni, Aziz şi Avas, cu care nu poţi schimba o vorbă, căci sunt lipiţi unul de altul ca doi siamezi. Juniorul grupului, un zâmbăreţ de şaptesprezece ani din Nepal; el măcar suplineşte carenţele poliglotismului cu o caldă nonverbalitate. Şi Miro, culturistul cu chip de copil, slovac mândru şi cinic, doritor de recunoaşterea meritului de fotograf de excepţie.
Stabilirea nivelului de pregatire în ale computerului şi reţelei a fost un episod din Cascadorii Râsului. Unu, fiindcă erau incapabili să exprime dacă şi ce cunosc. Doi, deoarece două treimi dintre cursanţi s-au dovedit a fi Boeing-uri 747 în ce priveşte aria curiculară. Asta l-a transformat pe prof într-un nefericit controlor de trafic aerian pe timp de uragan. Problema lui şi doar a lui. Exceptând-o pe sudaneza flecară, Amal, inginer în cibernetică, pe Miro, de profesie administrator de reţea şi pe mine (inamorată de ordinator de vreo zece ani), oamenii aceştia sunt aici ca să vadă India şi nimic mai mult.
Mă frustrează situaţia celor şase locuri ocupate pe sistemul PCR ●. În ţările din care venim sunt atâţia tineri care au nevoie de scaunele acestea ocupate nepotic ca de aer şi care n-au nici cea mai vagă idee că două poze tip paşaport, un formular completat şi predat autorităţilor e tot ce le trebuie. Deci, dacă eşti tânăr, studios, făr-o centimă-n buzunar, pune mâna la compus mailuri pentru ambasade şi află ce programe de cooperare educaţională intermediază.
Dom’ profesor e o caricatură de om, slăbănog şi tras la faţă, cu o voce subţirică şi un accent de te podideşte plânsul. Cară după el casca de la motocicletă ca pe-o ghiulea de ocnaş. Deşi nu sare de douăzeci şi, arată mai mereu foarte obosit. În multinaţionala în care prestează a învăţat atât de bine slugărnicia, încât nu-ţi trebuie mai mult de-o cinzeacă de tupeu să-l pui pe labe şi să joci tontoroiul pe coloana sa vertebrală. Siamezii azeri l-au citit repede, iar acum freacă ridichea pe situri matrimoniale.ru la computerele din recepţie, în timp ce el asudă la pronunţia englezească bălmăjind despre clustere. Ca să vezi – surpriză! - în cine investeşte guvernul azer (guvernele sunt entităţi universal caracterizate de aceeaşi grija incomensurabilă pentru ai lor, ăi mai de-aproape, măi dragă).
Academicianul a renunţat repede, transferându-se la cursul de engleză vorbită. Măcar a avut creier să admită că să fi rămas ar fi fost pură pierdere de vreme. Ceilalţi rămaşi se târă precum şopârlele pe pereţii răcoroşi. Miro se plictiseşte şi drept urmare îmi distrage şi mie atenţia. Începem să ne înghiontim ca doi ţânci de-a doua, câtă vreme prof’ul se face surdo-mut şi-şi vede de videoproiectorul restartat de pana de curent. Problema cu slovacul e că are un simţ limitat al umorului şi ocazional se îmbufnează şi pleacă fără un ‘gubai’. Acelaşi lucru l-a facut şi astăzi şi uite cum, din lipsă de companion, am zapat ore în şir, la o ţigară, două, cinci. Pe la şapte aud bătăi în uşă. Deschid şi Miro intră, ud de transpiraţie şi obosit, behăind un hei.
- Unde-ai fost?
- La India Gate. E incredibil, bestial! Rânjeşte aruncându-se pe jumătate de pat.
- Poftim? Ai fost la India Gate fără mine?! (plănuisem de cu seară că vom merge împreună.)
Scoate un îhî râzând, după care cere apă.
- Fiindcă azi ai fost naşpa. (asta am reuşit să-l învăţ în română: ce faci, bine şi naşpa)
- Tu eşti nebun? De ce am fost naşpa?
- N-ai vorbit cu mine.
Pardon? Te comporţi ca o muiere neglijată, i-aş zice, dar ce rost ar avea?!
- Eşti nebun, sigur. Nu mă simţeam bine, ce vroiai să spun?! Pentru asta te-ai dus singur? Ştii că eu nu pot merge decât cu cineva.
- Da, ştiu, şi râde iar.
- Tu esti naşpa, nu eu.
Îmi aruncă un yeah şi cu o atitudine de ‘ţi-am tras-o’, se ridică, îşi culege rucsacul de pe marmura holului şi iese. Deci a venit să mă necăjească (şi-a reuşit cu brio). Poftim cultură!

___________________________________

● acronim pentru Partidul Comunist Roman parodiat în denumirea Pile Cunoştinte Relaţii.

Continuarea aici.

Dacă nu ai nicio problemă cu faptul că plagiatul este ilegal, poti copia acest text fără a menţiona autorul.