Copilul

A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nimic nu ar mai fi avut vreun rost, un copil fericit. Avea copilul un fel de aripi care nu se vedeau, de ziceai că sunt făcute din gândul bun al Cuiva. Avea ochi aurii, bucăţi de lumină, trup dintr-un fel de aer mai sfânt ce-şi spunea suflet şi o lume întreagă în faţă prin care alerga cât îi era lui de alergat, adică mai tot timpul.
Aproape nimic nu-l tulbura, poate doar un gând. Atunci când începuse el să cotrobăiască prin toate cotloanele şi ungherele lumii, într-un colţ, la rădăcina unui măr rotat, zărise un bărbat adormit. De câte ori trecuse prin preajma sa îi venise gândul de a-l trezi. Ţipase, se jucase cu fructele roşii, sărise pe crengile copacului aşa cum sar păsările din nor în nor dar bărbatul adormit nici că ar fi dat vreun semn de trezire. Uneori îl privea tăcut. Se aşeza lângă el şi-i privea pieptul cum tresare în somn, braţele cum apucau iarba ca într-o luptă purtată în vis, gura cum muşca din aer cu o foame mare. Pe cât era el, copilul, de plăpând, pe atât era de puternic bărbatul. Până şi iarba pe care dormea acesta se părea că îl mângâie altfel, ca să nu mai spun de păsările ce-i cântau şi de ploile ce-i spălau altfel trupul adormit. Dar cel mai mult iubea copilul muzica ce ieşea ca nimic altceva din pieptul bărbatului la fiecare răsuflare. Îşi apleca urechea de buzele sale ca să o audă mai bine şi, cu cât se apropia mai mult, cu atât aceasta se stingea mai mult. Avea muzica aceasta şi un miros nemaiîntâlnit, de parcă toate florile şi-ar fi scuturat petalele pe melodiile ei. Aceasta era singura tristeţe a copilului, că nu putea cunoaşte bărbatul mai îndeaproape.
Dar într-o zi, când se plictisise de jocurile de până atunci, copilul se apropie de cel adormit şi, cu frică plină de curiozitate, se aplecă peste bărbat pentru a-i învăţa cântecele. Se aplecă, se aplecă, se făcu mic, se făcu mic şi intră în pieptul bărbatului. Muzica îl cuprinse din toate părţile. Chiui cu putere, cu altfel de fericire şi începu să alerge prin altfel de lume mutând munţii din loc, zăpăcind păsările cântătoare şi înflorind florile.
Eheeeei! Avea copilul un fel de aripi care încurcau vânturile şi ochi negri de se cutremurau toate cele sub privirea lor frumoasă şi toată lumea, toată-toată, i se întindea la picioare supusă.
Şi s-a jucat copilul astfel în trupul bărbatului zile şi nopţi şi ani până în altă zi când, puţin obosit de atâta putere, a vrut să iasă afară ca să poată zbura cu trupul său mai uşor, dintr-un fel de aer sfânt ce-şi spunea suflet. Se târî până la buzele bărbatului dar acesta avea dinţii încleştaţi din cauza timpului ce trecuse peste ei. Se îndreptă spre ochi şi, din când în când, prin raze aurii încerca să iasă dar nu reuşi.
Mult timp au trăit astfel împreună când fericiţi, când încercând să se supună unul pe altul.
Au venit zilele când bărbatul a trebuit să moară. Acesta se pregătea de altfel de somn. Îşi albise părul, îşi strânsese aripile ce nu mai încurcau vânturile ci măturau praful drumurilor, îşi strânsese pe frunte şi sub ochi atâtea cute câţi ani trăise treaz-trezuţ. Copilul privea toate acestea cu tristeţe căci totuşi îi era drag bătrânul. Şi muzica, cu toate că era mai blândă, nu îşi pierduse din frumuseţe. Îl mângâia pe dinăuntru, îi sprijinea picioarele obosite şi îl îngâna în cântec, doar-doar s-ar fi răzgândit de la moarte. Dar vezi tu, somnul bărbatului era în altă Mână.
Într-o dimineaţă, copilul simţi aer proaspăt şi linişte. Ochii bărbatului erau aurii şi muzica încetase. Prin gura deschisă spre cer copilul ţâşni afară cu chiot de bucurie. Începu să sară din nor în nor şi din lume în lume neprivind în urmă, la bătrânul ce zâmbea adormit, singur şi obosit de atâta copilărie.