Atlantida

„Este izbitor sentimentul general al nostalgiei după pierderea unor locuri frumoase, a unei fericite perfecţiuni posedate odată de umanitate. Acest lucru trezeşte ideea că unii dintre noi poartă în subconştientul lor o speranţă de multe ori pe punctul de a se împlini, şi tot de atîtea ori dezamăgită, speranţă că undeva, cîndva, poate exista un continent al păcii şi al belşugului, al frumuseţii şi al dreptăţii, acolo unde noi, sărmane fiinţe care suntem, putem fi fericite.”, spune scriitorul L. Sprague de Camp.
De cate ori nu am fost dezamagit de cineva sau de ceva ! De cate ori nu am luat-o de la capat incepand o noua viata ! Am schimbat locul, m-am exilat sparand in schimbarea norocului... dar pana la urma m-am intors unde m-am nascut lingandu-mi ranile facute de paralele si meridiane. Atlantida este in noi si se scufunda de fiecare data cand renuntam la una dintre valorile conditiei umane. Din ce in ce mai des anturajul imi atrage atentia ca sunt anacronic si ca mai toata lumea face la fel, se descurca prim metode dubioase. Dar nu voi renunta niciodata la valorile pe care le consider perene si care faceau cinste clasicismului. Pentru mine fii Corneliei si Mucius Scaevolla au trait ieri pe strada mea. Nu pot sa ma schim, sa ma fac frate cu dracu’ ca sa trec puntea. Chiar daca o sa raman ultimul om din Atlantida !