noapte buna!

Ceea ce s-ar numi scrutarea oglinzii spre a zări, plăsmuit cu atâta sforţare, acelaşi zâmbet tâmp, anunţă o nouă dimineaţă. Îmbrac haina interioară, haină scorţoasă şi găurită de gloanţele din dreptul tâmplei, gloanţe calde, gloanţe iluzorii care au menirea de a mă trece de partea uitării, haină uneori haínă şi cu iz de lacrimi proaspăt scremute, lacrimi lăptoase, lunecânde pe canale.
Muşte în jurul tâmplelor, muşte în jurul ochilor, îmi dau târcoale, mă sufocă şi-mi amintesc de identitatea condiţiei mele cu a lor. Ele se lăfăie în jurul axei mele – eu mă contopesc cu mişcarea de rotaţie a Planetei-Muscă. Eu mă transform în Tine indiferent cine ai fi. Tu îţi iei cu fiecare răsărit de viaţă aceeaşi pelerină aşteptând cu inima-ntre amigdale să vezi cine şi cu cât nesaţiu îţi mai mânjeşte cu toate cele naivitatea. În cele din urmă alegi un nou contur al naivităţii, e nou ce-i drept, spunându-ţi că de această dată va fi diferit. Nu trece însă prea mult timp, sau nu treci tu prea mult peste timp, şi conchizi că pe pachetul de Kent, ca şi pe cel de Carpaţi, undeva mărunt scris, însă vizibil bolduit, se anunţă remarca: “Tutunul dăunează grav sănătăţii!”. Ţi-ai fumat ţigarea, ţi-ai primit palma. Treci însă mai departe, dezbrăcat de cele interioare, precum şi de celelalte şi te loveşti de clişeul: “That’s (called) life!”. Ajungi să te-ntrebi: ce-o fi dincolo de ea? Dar e prea greu, mult prea greu să mai consumi atâţia neuroni: e cald , şi tu te simţi(e bine că o faci) neputincios de atâta sudoare. E uimitor – gândeşti – cum cu fiecare piruetă ce te-nsoţeşte, ceilalţi intră în delir.
Dar drumul până la duş e anevoios. Te-mpiedici de diverse, de gunoaie, care culmea, se armonizează perfect cu trupul şi cu tine. Apa nu e caldă – e stătută şi sub presiunea jetului de apă descoperi că ai sâni, că te dor şi că-ţi mijeşte viaţă dintre picioare – ieşi de sub duş şi devii Ea. Adică imaginea fidelă de carnaţiuni, de gesturi şi privelişti, ea mlădiindu-se pe lângă tine, inundând de emoţii, creând confuzii şi câte puţin din toate cele superioare. Ea nu mai ştie, nu mai crede că ştie să mai fie în sine, să se aprecieze să se iubească şi să iubească.Ea s-a dedat cedării, a devenit Eu şi s-a ales cu încă o cruce de răstignit pe umeri.Eu nu credeam. Eu nu cred. Cred numai în miezul frunţii acesteia copleşite de-ntrebări. Mă-ntreb: cu ce folos mă sufocă unii cu atâtea căutări despre persoana-mi? Mă simt atât de singură, curios e însă, că nu sunt niciodată singură.Au trecut minutele, au trecut orele - a venit seara, aşez pe tâmplă perna, şi mă doare....cutez să-mi spun totuşi: “Noapte bună!”