Calc peste zile diforme, uniforme, monocrome asteptand cu infrigurare nepasarea clipelor ce vor veni. Ragazul pe care il zambim intru a fi ni se scurge la fel cum dispare un codru de paine in mana slaba a unui copil infometat.

Ma iarta ca nu ti-am fost cat trebuia, ca am uitat sa plec genunchiul in fata lacrimilor pravalite amar din cerul unor ochi ce au uitat seninul. Am sezut peste cumpene frangandu-mi ocazional cate un vis.

Poate ca nazuiesc dincolo de orizontul pe care ochiul il cuprinde. Si as crede ca dincolo de el, dincolo de irisul inmormantat in pleoapa, hotarele dintre noi ar fi doar un prilej de gluma.

Raportul meu cu lumea – nimic pentru nimeni. Din acest nimic te-am castigat. As avea nevoie de clipe intre secunde, as avea nevoie sa tac vorbind. Se ridica pustiul si intre cuvinte se face frig. Poate ca niciodata nu vom reusi sa ne eliberam riscand o transformare abrupta care sa ne proiecteze dincolo de ceea ce suntem alcatuind din bucati de stanca o cetate intreaga.

Era povestea lui Magister Ludi, era povestea unui cuvant – transcende! Si cateodata parca ti se face teama ca pamantul sortit pamantului se poate face cer. Si totusi, nu exista nici o bucata de pamant care sa nu fie pentru alt pamant – cer. Avand simtire de pamant as putea spune ca imi pierd paradisul cu fiecare suflare pe care ti-o dau.

Si nu putem aseza timpul pe o buturuga intru odihna. Nu putem.