Stiu ca suna aproape peiorativ “sa te indragostesti pe blog”, dar indiferent de cum suna, se intampla. Sau, ca sa nu ofensez, prin generalizare, intamplatorul blogger ce mi-ar parcurge randurile, atribuindu-i capacitati neincercate, am sa spun MI s-a intamplat.

Ea blog, el blog. Asa incepe, cateodata de la blog ti se trage. Neaparat, ca sa intre la categoria indragostirilor pe blog. El citeste ce scrie ea si mustaceste. O abordeaza pe messenger. Nu e neaparat o abordare originala, dar discutia se leaga. Are si el blog. Ea e curioasa sa-l citeasca si ii viziteaza blogul. Scrie bine, pana luneca lejer. Se citesc zilnic, cu sfintenie. Mai mult ea pe el, ca ea-i lenesa si scrie rar. E inteligent si inteligenta e primul lucru pe care ea-l apreciaza la un barbat. Si are umor, e sugubat. O face sa rada. Asta o cucereste definitiv.

Discutiile pe messenger sunt tot mai dese si mai lungi. Ea e incantata. El pare la fel. El chiar i-a dedicat si un post, asa, mai sub palarie, dar ea a inteles unde batea. Legatura virtuala a evoluat rapid, tipand sa fie materializata. Si atunci si-au dat intalnire, blind-date. De fapt nu chiar, el ii stia umarul, ea-i stia ochii. S-au vazut intr-o zi de vara si atunci s-au stiut tot.

Dar fara randuri scrise, fara iconurile zambarete, care roseau sfioase sau fluturau din gene, legatura-si pierduse din inefabil si aterizase ca o placinta pe un asfalt incins. Si s-a rascopt. Ea n-a mai vrut. Nici el prea mult, caci, galant pana la sfarsit, n-a insistat. “Faca-se voia ta.”

Dar el mai avea un dor, un singur dor. “Sa nu ma uiti, Principessa!” i-a spus la despartire. “N-am sa te uit“, i-a raspuns ea. “Ba da, ai sa ma uiti“, amar el i-a intors. Si-apoi, strafulgerat de o idee, s-a luminat: “Ba nu, nu, n-ai sa ma uiti!“

Intr-o buna zi, la scurt timp dupa ce s-au despartit, o vecina alarmata a sunat-o la birou sa vina urgent acasa. Avea o cutie pe presul de la intrare, nu vazuse cine o lasase si se temea de teroristi. Muiere belicoasa. A venit intr-un suflet si a gasit o cutie uriasa, fara nici o adresa pe ea, in fata usii. A ridicat-o cu greu si-a carat-o in casa, in pofida sfaturilor vecinei, “Chemati mai bine Politia, cine stie ce e acolo!“. A asezat cutia pe covor si cu un cutit a taiat sfoara care-o lega de jur imprejur. A deschis-o curios-tematoare si odata cu obiectele pe care le scoatea rand pe rand, au inceput si mirarile. Insotite de cascade de ras. Intai au fost o harta a Parisului si un ghid colorat al orasului. A urmat o punga de hartie cu doi struguri albi, cu boaba mare. Apoi troix croissantes, impachetati in hartie ce avea desenata pe ea Tour Eiffel. Doua pachete de branza frantuzeasca insoteau o cana neagra, souvenir de la Paris, iarasi cu turnul si cu inscriptii “Paris - my love” alaturi de niste buze desenate. Bisous. Mai erau doua sticle de vin alb, frantuzesc. Apoi, un album imens cu Luvru. Si-un parfum. La urma, pe fundul cutiei, a gasit o vedere cu acelasi turn-simbol pe spatele careia citi: “Daca nu te-am putut duce pe tine la Paris, am adus Parisul la tine. Asa sunt sigur ca nu ma vei uita. We will never have Paris“. A izbucnit in hohote de ras si apoi a vorbit singura o jumatate de zi.

Caci el stia ca si ea avea un dor. Nu avea doar unul, dar era unul mare. Voia, ca orice femeie romanticoasa, sa vada Parisul.

Si nu l-a uitat.