Iar noaptea sa ai pielea uda (I)

Asa urlau boxele-minune ale lui Bogdan, prietenul Laurei, in creierii noptii, cand se gandeau sa ma viziteze.

Ii auzeam cu cateva strazi inainte sa ajunga la mine. Era pe vremea studentiei si ma culcam destul de tarziu, incat sa-i pot auzi venind la ore de obicei neortodoxe. Bogdan, baietel tipic, isi iubea dotarea audio pe care si-o cumparase cu bani grei, pusi deoparte cu mare grija timp de vreun an de zile. Avea o dacie veche, galbena, ciobita, pe care i-o dadusera parintii sa aiba ce freca odorul pana-si facea mana la volan, desi, dupa mine, avea stofa de sofer innascut. Si conform menirii, a avut grija sa o ferfeniteasca bine, alergand-o pe strazi prin toate hartoapele, rotind-o scartait in frana infernala, bruscand-o in viraje scurte de-i iesea sufletul taraboantei. Fara pic de mila, scotea tot ce putea din biata dacie comunista. Si in vreun an ajunsese o raie, zdranganea din toate incheieturile, usile nu se mai inchideau bine, geamurile nu se mai deschideau, motorul huruia ofticos. Pe drept cuvant si-a dat duhul la scurta vreme, in mainile lui grasute inclestate pe volan.

Si totusi, pe un asa rapan de masina, n-a ezitat sa-si monteze cel mai performant sistem audio din acea vreme, care costa mai mult decat masina toata. Incantat peste masura de achizitie, impreuna cu cate un amic, ieseau inafara orasului si opreau in camp. Coborau, deschideau toate portierele, se asezau pe iarba si ascultau in extaz “puritatea sunetului” care iesea din masina lui. Inevitabil, in tineretea exuberanta, iubirea de sunetul perfect al boxelor lua si manifestari socio-barbare, precum cele din miez de noapte, cand veneau sa ma viziteze, alunecand pe strazile adormite cu masina duduind de muzica. Nu am reusit sa inteleg niciodata cum reuseau sa nu surzeasca langa asa urlatoare. Si cum n-a plesnit dacia aia de atatia decibeli.

Fondul muzical preferat pentru astfel de intrari in scena era piesa “Vama Veche”, de la trupa cu acelasi nume. Racneau saracii artisti din dacia zdrentuita cate un pasional “sarut in urecheeeeee” si “noaptea sa ai pielea udaaaaa”, de se infiora tot parul pe mine. Recunosc, sort of original entrance. Iar piesa le-a ramas semnatura.

Faceau un cuplu demential. Si-o coceau zilnic unul altuia, nu din rautate, ci dintr-un inconstient egoism rasfatat, o batalie continua a orgoliilor si-a mofturilor. El era baiatul mamei, alintat, avand tot timpul pus in fata de-a gata mancarea, hainele, locuinta dereticata. Avand viziuni fixe asupra “locului muierii”, m-a mirat initial sa aflu ca Laura umbla cu el. Nu parea genul ei, o tipa mandra, voluntara, nu neaparat feminista, dar cu pareri destul drastice privind clasicul trantor masculin romanesc. Insa erau la vremea lui “let`s just have fun”, fara sa intereseze pe niciunul perspectivele, de fapt una dintre cele mai sanatoase premise pentru o relatie gustata din plin. Si am inteles mai apoi ca se potriveau prin cheful comun de joaca, spiritul viu si mereu pus pe sotii, o perfecta ingemanare a procentului dat si luat. Pentru ca amandoi puneau exact acelasi pret pe relatia lor, amandoi minteau, trisau in aceeasi masura, amandoi isi pazeau cu preacautie propriul confort. A fost o relatie fara prea multa drama, brodata cu raset si joc voios, iar ei au considerat-o “clean experience”. Si atat a si fost, un parteneriat verde, cu zbenguiala cinstita, cu certuri infocate si impacari explozive, cu excese si excentricitati.

Erau adorabili. Si zambesc cand imi amintesc de ei. Pentru ca ei imi aduc aminte de alte vremuri, vremuri de care mi-e dor. Mi-e dor de anii facultatii. N-as fi crezut vreodata, mi s-au parut intotdeauna prea lungi, prea grei, secetosi cumva. Si asteptam sa beau apa dupa ce termin. Am terminat. Si apa tot n-am baut, doar lapte, vin, sucuri pretioase, dar apa de izvor tot n-am ajuns sa beau. Si acum, privind inapoi, vad ca am avut mereu apa langa mine, trebuia doar sa intind causul palmei si sa prind stropii. Poate de aceea ma intorc acum in trecut atat de des, sa-mi culeg macar asa stropii de frumusete pe care i-am lasat atunci sa picure neobservati pe langa mine. Desigur aceasta permanenta privirea spre ce-a fost poarta un mare risc, acela de ignora prezentul imediat, repetand aceeasi greseala, prezent care mai incolo sa-mi devina trecut parfumat la care sa ma intorc iar, din viitor, sa-l rememorez, si iarasi ignorand un prezent, cu nestiinta, neputinta de a sari din cercul vicios.

Revenind la cei doi tineri frumosi, imi amintesc ca Laura imi povestise ca il cunoscuse pe strada, intr-o seara, in timp ce se plimba. Acostare clasica, fara prea multe fasoane. Trecuse in bolidul lui harait pe langa ea si a oprit. “Singurica, singurica?” a scos el, cocosul, fraza de 2 lei si 3 bani. “Ia cara-te!” i-a aplicat tafnos donsoara Laura si si-a vazut de drum. Grasunelul comod, fara sa coboare, a urmat-o din masina, cantand dupa ea: “Da` ce esti asa intepata, hai la o plimbare cu mine, uite ce boxe am, ia, auzi?!” si-a dat volumul la maxim. Laura a izbuncnit atunci in hohote de ras si s-a oprit sa priveasca ciudatenia de omulet care indraznea s-o agate atat de ieftin. Ironically, a gandit atunci “what a looser!”. Ei bine, looser fermecator care avea sa-i faca parte din viata tumultoasa pentru mai bine de doi ani de viata. Apoi au intrat in vorba si au sfarsit acea seara zbantuindu-se intr-un club cu alti cativa prieteni, din ambele tabere, racolati pe drum. Apoi au continuat sa iasa impreuna pana cand s-au sudat intr-un cuplu boem, destul de lax si fara prea multe reguli.