Mergeam cu Magda pe trotuar. Tacute ca doi melci. Mergeam asa, spre nicaieri. Magda purta o rochie galbena, de panza, si papucii de la mama. Isi tinea piatra in mana. O tinea strans, si uneori mai deschidea pumnul sa vada daca mai e acolo. Eu purtam aceeasi rochie pe care o port de mai bine de un an. Albastra spre gri. Cand e frig, e mai greu. Daca-i cald pun numai rochia albastra spre gri. Nu aveam papuci. Nu am mai avut papuci de pe vremea cand matusa Tatia ne tinea la ea. Atunci aveam si papuci, si haine, si chiar dulciuri dupa masa. Acum purtam o pereche de tenesi prinsi cu ata in loc de siret. Se murdarise siretul ala asa de tare incat a trebuit sa-l arunc. Am pus ata alba in trei si mi-am legat tenesii cu ea.
Acum mergeam. Ne strangea foamea iar pe mine ma durea umarul de la bagaj. Il caram eu, ca sa nu o mai chinui pe Magda. Magda e mica, trebuie sa am grija de ea. Asa am promis matusii Tatia, ca o sa am grija de Magda. In bagaj aveam patru carti, lasate de mama, din care ii citeam Magdai in fiecare seara. Si eu le stiam din scoarta in scoarta... si Magda... dar ii citeam. O cutie de metal plina ochi cu scrisori, si pitrele pe care le colectiona Magda. Mergeam asa...
Am trecut de portile orasului si am mers tacute spre zare. Nu vroiam sa parasim orasul, dar de cand a murit matusa Tatia nu mai avea cine sa ne tina. Sotul ei a vandut casa in care noi statea cu matusa, si a trebuit sa plecam. Am dormit in gari, in parcuri, in toalete, locuri acoperite, in aer liber... Ziua cantam la rascruce de drumuri, si unu ne dadea cate o paine, altu ne punea bani in cutia cu scrisori... Unii ne injurau sau ne scuipau. Ne-am imprietenit cu cativa oameni fara casa, ca si noi, si la ora cinci, mergeam cu ei la cantina orasului. Ne dadea zeama de cartofi goala. Eu ii dadeam jumatate din cartofii mei Magdai, ca sa creasca mare, sa fie frumoasa. Sunt mandra de ea. Magda este desteapta si cu bun simt. Se spune ca bunul simt deschide porti pe care nici o avere nu poate sa le inchida. Intr-o seara, Paul, unul din oamenii fara casa, prieten cu noi, ne-a invitat sa dormim cu el, in canal. Am fost bucuroase sa mergem. Am stat pe intuneric si am recitat din cartile pe care nu mai trebuia sa le citim. Apoi Magda a adormit. Paul a venit langa mine si mi-a spus ca ma apreciaza mult. Ca stiu sa am grija de sora mea si ca Dumnezeu ma va rasplati. I-am multumit. Apoi a pus o patura in carouri peste mine, si m-a pupat pe obraz. Nu a apucat sa se indeparteze de fata mea, ca s-a apropiat iar, mai cu foc, si m-a pupat pe gura. Gura lui mirosea a peste mort. Mi-a pus mana in gat si mi-a spus sa nu tip, ca Magda doarme. Am privit cum dormea. Dormea frumos. L-am lasat pe Paul sa faca ce vrea, cu lacrimi in ochi si cu privirea la Magda. El imi tot soptea ca sunt un om bun, ca Dumnezeu o sa ma rasplateasca... si sangele imi picura dintre picioare. Apoi m-a lasat sa dorm. Cand a inceput sa respire greu, mi-am luat surioara in brate, dormind, si am plecat. Am mers pana cand am simtit ca imi tremura picioarele. Atunci m-am oprit, si am lasat-o pe Magda pe iarba. Am plans langa ea, si am intrebat cerul daca, macar el, e fericit... Nu mi-a raspuns. Apoi am adormit si eu. Cand ne-am trezit am inceput sa mergem, amandoua, in tacere...
Sufletul meu e secatuit ca un desert uitat de Dumnezeu. Oare El o fi fericit?