De sunetul pietrei mi-e dor,
De apa ei şiroind moleculele timpului,
De verdeaţa încremenită-n tumbele lăptoase,
Ale vreunui cer vopsit albastru.

Sparg pietre de materia albă a norilor,
Îmi lovesc tâmplele de spărtura din cer,
Ieşind în culoare,
Cotrobăind prin întunericul săgeţii,
Ce ţi-a străpuns sânul
Şiroind de lapte,
Îmbrăcând arderea în viaţă.

Ţi-ai dezbrăcat pulpele în soare,
Ţi-ai întins pielea peste iarba ce şerpuia prin vânt,
Trupurile tale, sângele ce se înşira ca un şirag
De mărgele, de oase topite,
De buze sărutând,
De braţe îmbrăţişând lumina.

Ţi-ai aşezat trupul peste mine,
Strivindu-mă, împietrindu-mă, copleşindu-mă,
Până ai căzut între oasele mele,
Sclipind cu albastru, plasma ce mă cuprindea
Între mine şi corpul meu.

Fiinţa noastră striga ca o ploaie măruntă,
Vara verdeţii, cuprinsul sărat al mării,
Rozuliul viselor noastre prăbuşite
Peste săruturile dimineţii,
Atunci ţi-am ascultat vocea îmbrăcându-mă suav,
Pentru înmormântarea din lună.