- Nu pot să pricep... Cum poţi să renunţi la o parte din tine ca şi cum ar fi un gunoi, un cancer...?
- Ai umblat aici? Cuvintele lui Gabo sfâşiară aerul care se întinsese între ei ca un elastic.
- Eu?!
Trista continua să tragă aiurea din mucul ţigării care arsese deja până la filtru.
- Tu, cine?! Mai e cineva aici? Ai umblat sau nu? scuipă Gavriil întorcându-se către ea.
- Da şi nu... Am fost doar un instrument al Domnului.
- Pleacă.
- Nu.
- Ce-ai făcut cu ele, unde sunt?
- La gunoi?!
- Te rog, pleacă.
- Te rog, trezeşte-te.
Şi el se trezi. Se trezi că fetiţa cu ochii migdalaţi îl ducea iar exact pe unde voia ea. Trase un taburet lângă scaunul Tristei şi se aşeză, frecându-şi apăsat arcadele şi ochii cu degetele.
- De ce-ţi place ţie treaba asta de Sisif? Ţi-am spus clar că nu o să mă răzgândesc. Nu mai pot, Trista, înţelegi? Douăzeci şi opt de ani mi-au fost prea mult.
- Ştiu asta, dar nu-i nimic, te răzgândesc eu, zise ea cu un zâmbet.
- Nu mă răzgândeşti, nu faci decât să mă superi.
- Foarte bine, dacă te superi înseamnă că te gândeşti.
- Nu, Trista, nu mă gândesc decât să scap, atât. Să scap. Acum gata, du-te.
- Eşti un bădăran.
- Iartă-mă… nu-mi dai de ales. De ce mi-ai aruncat ziarele?
- Pentru că tu eşti tot tu, Gabo. Cu ele sau fără, la naiba! Tot tu... şi vocea i se împrăştie lichid în aerul dintre ei, care se strânsese ghemotoc ca un arici.

*
Braţele îi atârnau inerte pe lângă corp, ca două mâneci. Încercă să le mişte, însă comenzile i se loveau de încheieturi şi săreau înapoi, învârtindu-se în omoplaţi ca două roţi zimţate, sfâşiind carnea umerilor. Mâna mângâia ochii Tristei. Degetele şerpuinde coborâră apoi către buze, strivindu-le uşor, pătrunzând între ele până pe limbă. Se retrase brusc şi aşteptă câteva secunde, până ce gemetele femeii deveniră adânci ca o rugă. Un şarpe roşu cu pielea brăzdată de v-uri negre, lucitoare se încolăcise peste sânii Tristei într-un opt, ba nu, într-o pereche de ochi roşii… Gavriil se zbătea, încercând să se îndepărteze de femeia care gemea sacadat, cu saliva scursă pe bărbie şi gât, mângâindu-şi frenetic sexul şi şarpele care acum se îngroşase şi îi strângea sânii din ce în ce mai tare, până ce sângele ţâşni prin piele şi ea urlă de durere.
Gavriil se trezi ud leoarcă, cu o durere ca o pisică grasă şi moale înnăbuşindu-i pieptul. Încercă să-şi mişte braţele, dar zăceau tot aşa, nemişcate, lângă el, parcă nici n-ar fi fost. Mai încercă o dată şi încă o dată şi iar, dar tot în zadar. Lacrimi de furie i se scurseră pe tâmple, până în orificiile urechilor. Îşi încordă abdomenul şi se ridică greu în şezut, cu pisica brăzdându-i cu ghearele pieptul. Îşi mai chemă o dată mâinile. Tot absente. Se dădu jos din pat şi merse către baie, cu braţele bălăngănindu-se ca nişte ace de ceasornic stricate, supte de gravitaţie. Îşi zicea în gând Te rog, nu-mi face asta, dă-mi mâinile înapoi. Nu ţi-e deajuns cât ai luat?! Când ajunse în faţa chiuvetei, începu să simtă furnici umblându-i prin braţe; întâi abia simţite, apoi grăbite, ascuţite, brăzdând în amorţeală. Eliberă aerul fierbinte din plămâni realizând că până atunci îşi ţinuse respiraţia. De pe marginea căzii luă un dop alb pe care îl fixă în scurgerea chiuvetei. Apa rece urcă repede, plescăit către marginea porţelanului alb, până ce se scurse pe picioarele sale desculţe. Gavriil îşi băgă capul şi palmele în apă şi rămase aşa o vreme, atâta cât avu nevoie ca visul lipicios să se împrăştie, să se răcească îndeajuns...

*
Trecuseră 149 de zile de la operaţie şi gaura din piept era tot vie. Câteodată îi venea să meargă la spital, să-l ia pe doctorul ăla de halat şi să-i zică: Ce dracu’ de treabă ai făcut, doctore? Ai lăsat ceva acolo. Chiuretează-mă de tot, auzi?! Scoate tot afară! Scoate-i rădăcina, fi-r-ar a dracu’! Un furuncul nu moare până nu-i scoţi rădăcina. Trebuie să-ţi spun eu?!
Nu putea însă. Nu putea, fiindcă tocmai gaura aia era dovada că domnul doctor îşi făcuse treaba. Bine. Scosese tot. Din bestia apucătoare rămăsese o adâncitură cicatrizată şi nimic mai mult. Ce nu putuse dom’ doctor să scoată, şi n-ar fi putut decât dacă ar fi tăiat o felie din gelatina lui cenuşie, erau conexiunile. Monopolul abject pe care mâna îl avea asupra tuturor gesturilor sale, de la spălat dinţii la mângâiat trupul unei zâne din subconştient. Da, îl avea, la prezent. Monopolul spărsese jumătate din vesela din casă în felul ăsta şi îi făcuse pe noii lui colegi de serviciu să-i arunce ocheade care s-ar fi tradus verbal în ce handicapat! Cum poate un om cu două mâini perfect funcţionale să scape zilnic pe jos câteva obiecte? Foarte simplu: dreapta ia dosarul, se întinde spre raft să-l aşeze şi aici totul se duce literalmente naibii. Din gaură pleacă reflex de membru absent, apucă dosarul pe care dreapta îl lasă şi dosarul cade. Simplu.
Dimineaţa făcea exerciţii în faţa dulapului din bucătărie. Câte douăzeci de minute stătea drepţi ca la armată şi dădea comenzi. Totul mergea strună şi era convins că s-a terminat cu micile dezastre cauzatoare de mari insomnii. Însă odată pus în situaţia de a face mai mult decât a da simple comenzi de execuţie mâinilor, controlul se muta în gaura cicatrizată, altfel spus se volatiliza.
Însă nu asta făcea viaţa lui nouă să arate ca o ţoală jerpelită. Asta era nimic. Cel mai tare durea absenţa Tristei. Dimineţile în care îi bătea puternic în uşă, ca un om căruia îi datorezi bani, comentând iritată odată ce intra, că ce i-a luat atâta să deschidă o uşă. Părul ei mirosind a proaspăt şi atât. Replicile lipsite total de bun simţ şi vehemenţa dulce. Furia pe care i-o inoculau. Nu încercase s-o sune, nu se dusese s-o urmărească pe furiş, deşi gândurile acestea erau la fel de prezente ca golul din piept. Să o vadă ar fi durut mai tare decât aşa. Să încerce să se strecoare înapoi... înapoi unde? Când o anunţase că se operează, ea îi spusese scurt: pentru ea n-o să mai fie. Şi nu mai era. Sperase, evident. Sperase în spital, de fiecare dată când uşa salonului se deschidea timid. Sperase când ieşise. La fiecare ţârâit al soneriei sau al telefonului sperase zadarnic. La fiecare plic fără expeditor, în fiecare vis.

*

Era a 201-a zi după operaţie. Lucrurile erau bune. Gavriil era bine. Gaura începuse să se aplatizeze şi conexiunile se îndreptaseră odată cu ea. Colegii nu se mai uitau câş la el, ba chiar ieşise cu ei în oraş. De vreo două săptămâni renunţase chiar şi la exerciţiile de dimineaţa. În ultimele trei zile scăpase doar un capsator la serviciu şi buchetul de flori cumpărat pentru o colegă care îşi serba azi ziua de naştere. O colegă care îl plăcea, pe care el o plăcea şi care nu semăna deloc cu Trista. Se gândea că ăsta trebuie să fie semn bun. Avea ochii albaştri, puţin alungiţi, un năsuc în vânt şi o claie de păr blond, vâlvoi. Abia scotea două vorbe, parcă i-ar fi fost frică să nu le spargă. Când o întrebase cum va sărbători, îl privise lung fără să zică nimic. O invitase la el şi ea aprobase din cap surâzând.
La supermarket a umplut căruciorul cu trei feluri de carne (nu se putea hotărî ce să gătească şi nici n-avea mult timp), legume, fructe, saleuri, un tort diplomat uriaş, vin lichior, bere, şampanie (nu ştia ce-I place ei), lumânări parfumate şi alte o grămadă de nimicuri cu care habar n-avea ce-o să facă.
Ieşi cu mâinile încărcate de pungi voluminoase şi se îndreptă către trecerea de pietoni, să traverseze spre staţia de autobuz.
- Aşa-i trebuie, e o proastă! se auzi vocea unei femei din spatele lui.
- Eh... nu zi aşa, nu-i vina ei... replică o alta.
- De ce e proastă, mamă?
Era vocea Tristei, vocea aceea vie, săltăreaţă, ca o minge care pocneşte zgomotos asfaltul şi urcă iar sus în aer. Gavriil se întoarse să privească înapoia lui. Era chiar ea, era Trista, fetiţa cu părul de smoală, cu ochii mari, migdalaţi; arăta exact ca în ziua în care o cunoscuse, doar că acum era mai mică, să fi avut vreo şapte-opt ani; privea către femeia de lângă ea aşteptând un răspuns.
- Tu să taci, asta nu-i o discuţie pentru copii, o dojeni aceasta.
- Eşti o rea! se ofuscă Trista şi ţâşni pe lângă picioarele lui Gavriil spre şosea.
Bărbatul înţepeni ca turnat în ciment, cu mâinile strângând convulsiv baierele pungilor. În schimb mâna, mâna lui care se mişca mai rapid şi mai precis decât orice de pe lumea asta, ieşi din amorţeală. Ţâşni din cicatrice rupând carnea roşie şi apucă tricoul Tristei, doar cu câteva fracţiuni de secundă înainte ca o maşină ce rula în viteză să-i traverseze ca un fulger câmpul vizual. Gavriil dădu drumul copilei care încă ţipa speriată şi răsuflă uşurat. O ploaie albă orbitoare acoperi totul în jur estompând parcă şi rumoarea oamenilor. Când lumea prinse iar contur, mâinile sale încă strângeau transpirate baierele pungilor doldora de cumpărături. În faţa lui, o femeie roşcată, rezemată de portiera unei maşini, privea prin el, murmurând cuvinte de neînţeles. La câţiva metri în faţa maşinii, capul Tristei atârna aiurea pe braţul mamei care încerca s-o trezească scuturând-o.
Ce naiba se întâmplă?! Am prins-o... ce naiba e asta?!...
Lăsă pungile să cadă şi fugi spre copilă, îi prinse capul în mâini şi strigă:
- Erai lângă mine! Te-am tras înapoi! Erai vie... Ţipai...
Câţiva trecători îl imobilizară, îndepărtându-l de fetiţă şi de mama care privise îngheţată scena. Când îl eliberară, Gavriil căzu lent ca o păpuşă de cârpă. Cicatricea pulsă puternic şi o durere stridentă îi încleştă partea stângă a pieptului, inima, apoi umărul şi braţul întreg până în vârful degetelor, paralizându-l. Ultimul cuvânt i se opri nesfârşit pe buze... Din partea cealaltă a străzii, un strigăt de bucurie rupse freamătul potolit al mulţimii adunate în jurul copilei: S-a trezit! Trăieşte!