era un murmur enervant peste tot în jur, în ea...
erau acolo oameni cunoscuţi, oameni pe care nici nu îi cunoştea. era înăbuşeală. ar fi vrut să fie linişte. linişte ca şi atunci când ea stătea cu capul în poala ei şi o asculta iar ea îi vorbea despre toate şi se juca în părul ei. nu uita niciodată să îi spună:
" - părul tău e făcut din mătase şi rozar copila mea. toate poveştile şi rugăciunile se ţes în el. uite...pe firul ăsta (şi aplecându-se i-l sărută...) am găsit un alt basm şi mi-am aşezat o altă rugăciune. doar că basmul ăsta ai să ţi-l citeşti singură într-o zi. atunci eu nu voi mai fi, iar tu te vei pieptăna la oglindă, iar rugăciunea...va răpmâne acolo, ca toate celelalte.".
"- bunico..."
"- da."
"- bunicile mor vreodată?"
"- nu. bunicile şi mamele nu mor niciodată draga mea."
"- dar unde se duc?"
"- aici...şi bunica îi sărută ochii amândoi. şi aici...- îi sărută locul din dreptul inimii. şi aici şi aici...şi o sărută fără să se mai sature peste tot."
ea râdea fericită.
"- bunicooo!"
"- nu te las oricum. te pup toată până faci bubiţe pe obraji şi ţi se înroşesc că Doamne tare mai eşti palidă copilă. parcă nici nu ai avea sânge în tine."

- Ramona...se auzi o voce lângă ea.

tânăra tresări. nu vroia să se trezească. îi era bine acolo în visul acela. aici era un coşmar. se scutură ca şi cum ar fi vrut să-l arunce de pe umeri şi totul să dispară.
- ţi-e rău draga mea?
- nu.
- eu nu ştiu...unde să o îngropăm? ea vroia...
tânăra se întoarse brusc către mama ei. o fulgeră fără să vrea cu privirea:

- în mine mamă! în mine! adânc să nu o mai găsească nimeni!

lacrima i se rostogoli singură. pumnii i se încleştau parcă pe suflet - nu putea să înţeleagă dacă vroia să i-l resusciteze sau vroia să i-l sufoce. probabil amândouă.
femeia se încruntă. înţelese că rupse lanţul când nu trebuia. pe fruntea ei se putea citi grija. oftă şi strângând din buze se întoarse la bucătărie. o lăsă din nou singură cu gândurile ei.
amintirile erau încă acolo.- şi bunica ei...şi ea.

"- bunico acum sicer. unde se duc bunicile şi mamele?"
"- păi eu am fost sinceră. îţi mai arat?"
fetiţa începu să râdă cu poftă şi să se alinte lângă pieptul bunicii.
"- nuuu, că încă îmi ard obrajii de la pupăturile tale."
bunica începu să râdă şi ea. larg şi cu poftă cum numai ea ştia. vorba bunicului:
"se scutură şi hainele pe ea şi inima în mine când râde. vrei nu vrei râzi cu ea..."
zâmbi. erau tare frumoşi împreună: bunicul şi bunica. acum nu mai era nici unul.
"- bunicile şi mamele draga mea - îi răspunse într-un sfârşit bunica - se duc în fiecare pală de vânt, iar tu ai să ştii să recunoşti vântul de mine. se duc în fiecare stea care clipoceşte altfel, de parcă ţi-ar trage cu ochiul. se duc în anii tăi - în toţi. se duc în inima ta, în ochii tăi, în mâinile tale, în tine."
"- bunico...se duc şi în gânduri, în vise?"
"- se duc şi acolo. acolo mai cu seamă."
"- atunci e bine. am să te închid în toate."
"- să nu mă închizi draga mea...să mă laşi liberă şi pe mine şi pe tine. voi ştii eu cu care gând să vin."
"- bine bunică...bine, dar să vii!"

tânăra respiră puternic. simţea un cuţit în piept. se răsucea. privi către masă. toate urletele i se îndreptau acolo. toate. toate lacrimile şi ţipetele şi dorurile şi...toate erau - MUTE!!!
încercă să se ducă şi ea pe ea acolo. se simţea ca un munte, ca o reluare a unei scene bătrâne dintr-un film ce nu era al ei.
ajunse!
o privi. draga de ea. era parcă mai căruntă. era ea doar că nu mai râdea de să i se scuture hainele. o mângâie pe faţă. muţenia începu să curgă pe obraji, pe buze.
muţenia se auzea! ştia asta deoarece, privind-o, cei din cameră au început să plângă.
dispăruse murmurul.
"naiba să îl ia de murmur! acum dispare? acum când nu vroiam linişte??? i se revoltase gândul pentru o clipă. "

se aplecă şi-şi sărută bunica pe frunte, pe mâini şi-i şopti la ureche:

- Sărutmâna bunică! Să nu mă minţi!