Sunt singur într-un colţde cafenea. Sorb conţinutul urechii de măgar privind undeva în gol pe geamul bine închis.
După o vreme zăresc pierdute pe un colţ de masă nişte litere. Mici grăunţe scoase dintr-un abecedar. Iau una şi mă uit la ea: "a" i se spune literei pricinaşe. Aaaa, păi asta-i prima literă a alfabetului, pe gare grecii o numesc "alpha" pentru a marca începutul, dar începiutul nu l-au marcat ei, ci l-au găsit gata marcat. A !, dar iată un semn. Îl ţin cu extremităţile în sus, seamănă cu o pălărie stilizată. Îl ţin cu extremităţile în jos, parcă ar fi o căpiţă de fân sau o căciulă. Aaaa, dar punând pălăria peste "a" obţin un "ă".
Ăăăă, parcă mă gândesc ce să scoat din gură. Dar, învârtind pălăria şi obţinând căciula pe care o ataşez lui "a" obţin pa "â", o altă poticnire în vorbire. Da, da. A, ă, â, joc de litere ce se aude destul de des pe la reporterii grăbiţi să lanseze ştiri cât mai multe, mai diverse, despre ploi mărunte ce se transformă-n puhoaie pentru a ne aminti că "alpha" nu suntem noi, cei care pretindem că stăpânim natura şi facem din ea ce vrem noi. Natura face ce vrea ea, când vrea şi cât vrea. Aaa, deci asta era.
Descoperind misterul am rămas din nou singur, pentru a privi în gol pe geamul ermetic închis.